Sfântul Teofan Zăvorâtul: Cum să ne pregătim pentru rugăciune, lucrarea de căpetenie a vieții noastre

În categoria: Cuvinte de Viață | 0

Apus de soare la Muntele Athos

În vechime la noi exista următorul obicei: înainte de începerea fiecărui lucru gospodăresc, la dispoziţia persoanei celei mai în vârstă în familia ţărănească se adunau, de obicei, şi cei mici şi cei mari la rugăciunea comună.

Aşa se proceda în cea mai mare parte înainte de începerea lucrărilor de primăvară la câmp, înainte de cositul fâneţelor şi a strângerii recoltei de grâu din timpul verii.

Iar la această rugăciune comună a familiei, cei ai casei se adunau şi înaintea trimiterii recrutului în serviciul militar şi a plecării logodnicei după mire şi aşa mai departe.

Dar, înainte să înceapă rugăciunea, cel ce avea „întâietate” în familie [mai marele casei], uitându-se mai întâi pătrunzător în jur să vadă dacă toţi ai familiei erau adunaţi, se întâmpla să spună impunător: „Luaţi loc” – şi imediat toţi se aşezau, fiecare unde se cuvenea, iar pe copilaşi îi luau mamele la ele în braţe.

Dintr-o dată totul în casă amuţea… Nici o discuţie între cei mari, nici un scâncet de copil nu mai erau permise în momentul acela…

Treceau aşa două-trei minute, stăpânul casei se ridica, iar după el şi ceilalţi, şi toţi începeau să se roage înaintea dumnezeieştii icoane, unde mai înainte fusese aprinsă candela.

Minunat obicei! Poate că nu toţi ştiau să explice atunci de ce se proceda aşa la ei, dar fără îndoială că, anticipând astfel rugăciunea, toţi cei prezenţi la ea, chiar dacă pe jumătate conştient, totuşi atingeau o anumită măsură a acelui scop cu care fusese rânduit acest bun obicei de strămoşii noştri de la care până astăzi s-a păstrat zicala potrivit căreia „rău este să te rogi când în minte ai două lucruri”.

Iar încetarea tuturor discuţiilor înainte de începerea rugăciunii şi cele câteva minute, petrecute într-o stare cu totul liniştită înaintea candelei care ardea în faţa ochilor la sfânta icoană îi ajutau de-a dreptul în sensul că le ofereau timp să-şi rânduiască în suflet o anumită așezare şi adunare a gândurilor, fără de care rugăciunea nu poate fi binefăcătoare.

Din păcate, acest bun obicei, ca multe alte tradiţii lăsate de strămoşii noştri, a început încetul cu încetul să fie uitat de noi.

Marele rugător, Sfântul Teofan, ne mustră cu asprime pentru nepăsarea cu care ne purtăm, în general, faţă de lucrarea rugăciunii, apropiindu-ne de ea fără nici o pregătire:

„Noi toţi avem în obicei un mare păcat – îi scrie el unei persoane – de vreme ce de oricare alt lucru ne apucăm cu o anume pregătire, oricât de mică ar fi ea, iar de rugăciune ne apucăm cu nechibzuinţă şi ne grăbim să o facem pe cât posibil mai repede, de parcă este un lucru care trebuie făcut în treacăt, un adaos la celelalte lucruri, iar nu cel mai important dintre ele.

Şi de unde să existe în acest timp adunarea gândurilor şi a simţămintelor la rugăciune? Căci, iată, este săvârşită la voia întâmplării, în neorânduială.

Nu, să faceţi bine şi să refuzaţi acest lucru şi să nu vă îngăduiţi sub nici un chip să fiţi nesocotiţi în atitudinea faţă de rugăciune.

Aduceţi-vă la convingerea că o asemenea atitudine faţă de rugăciune este fărădelege şi este fărădelegea cea mai mare.

Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi.

Mare greşeală este să socotiţi rugăciunea un lucru de duzină, un lucru la care nici nu are rost să vă gândiţi şi care poate fi făcut în treacăt, cu nepăsare.

Obligaţia rugăciunii se simte, dar modul în care o săvârşim nu îl avem în vedere şi se uită faptul că, astfel, rugăciunea se transformă în păcat.

Trudiţi-vă să începeţi întotdeauna rugăciunea ca pe cel dintâi şi cel mai important lucru din viaţă.

Atunci, rugăciunea va fi religie în faptă şi în mişcare şi din ea, ca dintr-un izvor, va curge apoi tot ce este bun şi sfânt.”

„Înainte de rugăciune întotdeauna trebuie să ne gândim la rugăciune: la ce anume este ea şi Cui I se adresează şi cum trebuie să fie, să ne gândim şi să antrenăm simţământul inimii pe tărâmul evlaviei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu.”

„Este bine să începeţi rugăciunea cu meditaţia dumnezeiască. Dimineaţa, cum vă treziţi, imediat să vă apucaţi de acest lucru… începând cu facerea lumii… şi terminând cu judecata lui Dumnezeu.”

Esenţa lucrului constă în a vă înrădăcina în inimă pomenirea lui Dumnezeu.

Aşa cum omul pe om îl vede faţă către faţă, aşa să vă străduiţi să aşezaţi sufletul înaintea Domnului, să fie între patru ochi.

Undeva, ţin minte, era pusă întrebarea: cum este mai bine să stăm la rugăciune? Şi răspunsul era: să staţi ca la judecată, îndreptând privirea spre gura Domnului, din care este gata să iasă ultima voastră sentinţă: veniţi sau plecaţi.

 

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița, Bucureşti, 2001, pp. 11-14.

Abonează-te la newsletterul TRIADIKON!

Vei primi periodic ultimele postări importante: cuvinte duhovnicești, chipuri sfinte, interviuri, convertiri, minuni și multe altele.

Te poți dezabona în orice moment.

Distribuie:

Lasa un comentariu...