O întâlnire aparent banală, se dovedește mai apoi una din care toți au ceva de învățat despre tainicele și minunatele căi ale Domnului. Două suflete, un pustnic aghiorit și un mirean evlavios, ne împărtășesc întâmplări mai presus de fire, ce ne ajută să ne apropiem de Cel care neîncetat ne caută, „iubindu-ne până la sfârșit” (cf. In. 13:1). (I.V.)
Mă aflam în Sfântul Munte pentru a cumpăra rucodelie de la monahii atoniţi. Rucodelia este lucrul de mână al monahilor, precum tămâia, metanierele, sau altele asemenea, pe care ei le vând mai apoi pentru traiul de zi cu zi.
În Karyes, la biserica mare, mi s-a spus că voi găsi în Kapsala „Lacrimile Maicii Domnului” şi icoane mici făcute din ceară de albine. De asemenea, mi s-a arătat pe o hartă a muntelui o chilie de unde le pot cumpăra.
„Lacrimile Maicii Domnului” sunt metaniere sau, după cum spun unii, komboloi, confecţionate din seminţele unei plante numită „Lacrima Maicii Domnului”.
Părintele Gherasim Smirnakis, în cartea sa „Sfântul Munte” publicată în 1903, scrie:
Aici este cultivată o plantă asemănătoare trestiei care se recoltează începând cu luna Iulie până în luna Octombrie. Seminţele ei sunt dure şi cenuşii, numite în Sfântul Munte „Lacrimile Maicii Domnului”. Plantele sunt cultivate în număr mic, deoarece ele necesită zone mlăştinoase, cu multă apă. Valoarea unei ramuri cu aceste seminţe ajunge până la 10-25 de groşi (n.tr. groş = monedă de argint turcească). Pe acestea, cumpărându-le unii monahi, fac din ele komboloi, unind bobiţele cu un fir trecut prin găuri care există în mod natural. Au fost denumite „Lacrimile Maicii Domnului”, atunci când, după cum se povesteşte, unui bătrân de la chilia Sfântul Pantelimon i s-a arătat Maica Domnului învăţându-l cum să cultive şi să folosească aceste plante pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, deoarece acesta de mulţi ani vărsa lacrimi, fiind bătrân şi neputând să dobândească vreun venit. [n.n.: vezi imaginea de sub titlul articolului]
Kapsala este o regiune a Karyes-ului cu multe chilii. Pentru monahi, vieţuirea aici este grea, deoarece această zonă este friguroasă şi are multă umezeală, în special iarna. Închipuiţi-vă două coaste muntoase înaintate în mare, înălţându-se deasupra Karyes-ului, iar una dintre ele încovoindu-se în jurul celeilalte. Kapsala se află în adâncitura acestui lanţ muntos închis. În acest loc apa este adunată de la izvoarele din zonă neputând fi încălzită suficient de soare, deoarece razele soarelui sunt împiedicate de coastele montane înalte. Din acest motiv, părinţii de aici spun că este un loc pustnicesc şi foarte ascetic.
Pe la ora 13:30, după un drum abrupt şi greu prin pădurile întunecate şi sălbatice, am ajuns în sfârşit la Chilia Cuviosul Nicodim, unde, aşa cum îmi spusese monahul din Karyes, aici confecţionau şi vindeau astfel de metaniere.
Chilia Cuviosul Nicodim era mică ca dimensiune. Era construită din piatră cu arhitectura tradiţională a Sfântului Munte, avea parter şi un etaj. La parter, aşa cum aveam să aflu mai târziu, era o cameră folosită ca salon de primire, şi încă o cameră transformată în biserică. Această biserică mică avea hramul Cuviosul Nicodim Aghioritul, cel ce a avut un rol principal în revoluţia colivarilor, care a reînviat viaţa duhovnicească a Ortodoxiei în secolul al XVIII-lea.
Am bătut în uşă, însă n-am primit niciun răspuns. Am observat că uşa era putredă şi se ţinea în două cremoane stricate şi ruginite. Am bătut din nou, cu mare atenţie de această dată, ca nu cumva să se destrame uşa din cauza mea. Am auzit ceva, ca un zgomot venind din interior.
„Binecuvântaţi părinte!” am spus eu.
„Dumnezeul meu!” zise cineva din interior şi, în acelaşi timp, uşa se deschise.
Apăru un monah relativ tânăr. Era înalt şi slab, părea mai degrabă bolnav şi zdrobit de traiul greu de acolo. M-am aplecat să-i sărut mâna în semn de cinstire, însă m-a refuzat.
I-am explicat că, pentru a-mi câştiga traiul, cumpăr lucruri făcute de mâinile monahilor şi le vând apoi în afara Sfântului Munte. De asemenea i-am spus că am fost îndrumat să vin aici spunându-mi-se că el face komboloi din „Lacrimile Maicii Domnului”.
– Sunt metaniere, nu komboloi, îmi spuse el sec şi tăios. L-am văzut gata să încheie discuţia şi să închidă uşa. Atunci, am început să-i spun despre alţi părinţi care mi-au vândut rucodelia lor, enumerându-i mai multe nume şi cerându-mi iertare pentru greşeala făcută. Se mai liniştise puţin. Probabil că vreunul din numele pe care i le-am spus îi era cunoscut.
„Câte vrei să cumperi?” mă întrebă.
„Câte vindeţi?” i-am răspuns.
L-am văzut atunci nesigur şi distant. Răspunsul meu fusese greşit.
Atunci, pe un ton scăzut, i-am spus că este foarte greu să găseşti pe cineva care să facă metaniere din „Lacrimile Maicii Domnului”, pentru că e nevoie de multă osteneală ca să găureşti fructele acelea tari.
În acel moment eram dispus să îi plătesc oricât mi-ar fi cerut. I-am explicat că profitul meu reprezenta un procent mic din valoarea pieţei, şi că eram dispus să îmi asum toate riscurile unui eşec. Era, într-adevăr, posibil, ca rucodelia monahilor să nu se vândă, însă nu vroiam să mă dau bătut.
Părintele rămase în continuare distant. Atunci am schimbat subiectul discuţiei şi l-am întrebat dacă, într-adevăr, chilia îl cinsteşte pe Sfântul Nicodim Aghioritul. Mi-a spus că acesta este hramul şi că Sfântul s-a nevoit chiar în această chilie pentru o perioadă de timp. Cu vădită bucurie i-am spus părintelui că una dintre cărţile cele mai dragi mie este Războiul Nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată prima dată în anul 1796, apoi am continuat să-i vorbesc despre carte cu mult entuziasm.
Pe când mă întrebam în sinea mea dacă m-ar lăsa să mă închin în bisericuţa chiliei, monahul mi-a zâmbit sfios şi m-a invitat înăuntru. M-a dus în biserică pentru a mă închina. În biserică era întuneric şi umezeală. Ne-am închinat la icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului, el cu metanii până la pământ, iar eu doar îmi făceam semnul Sfintei Cruci, apoi m-a dus în faţa unei icoane vechi a Sfântului Nicodim. M-am închinat la icoană şi am rămas acolo câteva clipe, privind-o în tăcere.
După aceasta, ne-am întors în camera de primire. M-a lăsat acolo fără a-mi spune să mă aşez şi se duse să-mi aducă metanierele.
Priveam camera stând în picioare. În cameră erau o masă din lemn, două scaune şi o bancă. Încăperea nu era încălzită şi mirosea puternic a mucegai. Câteva icoane şterse din hârtie pe pereţi şi câteva cărţi pe rafturi. Am observat că unele cărţi erau în limba rusă.
Monahul se întoarse cu câteva metaniere făcute din „Lacrimile Maicii Domnului”. Mi le-a arătat şi mi-a spus că nu ştie cât valorează. Mi-a spus să-i dau cât vreau pe ele. Eram într-o situaţie dificilă.
Cât puteam să-i dau? L-am întrebat cu cât le-a vândut altora. Mi-a răspuns că până acum le-a dat monahilor de la schituri şi mănăstiri, iar aceştia i-au dat în schimb alimente şi lucruri necesare pentru micuţa lui biserică. Era prima dată când le vindea cuiva din lume.
În continuare eram într-o situaţie dificilă, deoarece şi pentru mine era prima dată când cumpăram astfel de metaniere. Nu aveam element de comparaţie. Atunci, am scos toţi banii pe care-i aveam în portofel şi i-am spus să ia cât vrea. Era un moment jenant. Ne priveam descumpăniţi. Am simţit că vrea să mi le dăruiască, însă am înţeles că avea neapărată nevoie și de ceva bani.
Monahi aghioriți lucrând metanii Lacrimile Maicii Domnului
L-am întrebat dacă ştia limba rusă, pentru că văzusem câteva cărţi ruseşti. Mi-a spus că este autodidact şi că învăţa din acele cărţi. I-am cerut să mi le arate. M-a întrebat surprins dacă ştiu rusă. I-am răspuns că da, că acum studiez rusa la şcoala de limbi balcanice. Ochii i-au sclipit de bucurie, apoi mi-a spus ceva într-o rusă stricată. I-am răspuns repede într-o rusă îngrijită, aşa cum învăţasem de la profesoara mea. Tremurând de emoţie mi-a adus o scrisoare în limba rusă ca să i-o citesc.
M-a rugat să iau loc cerându-şi iertare că m-a ţinut atâta timp în picioare, iar de undeva a scos o cutie de plastic plină cu alune şi migdale pe care mi-a pus-o în faţă. Din câte se părea, cutia aceea reprezenta cina noastră.
„Cunoşti revista Pelerinul Ortodox (Православный паломник)?”, mă întrebă călugărul. „Un monah rus”, continuă el, „de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, ne-a făcut abonamente la acest periodic, mie şi altor monahi, şi m-am decis să învăţ rusa ca să îl citesc. Rudele mi-au trimis cele necesare, un dicţionar, o gramatică şi o metodă de învăţare fără profesor, şi aşa am început. După ce am avansat puţin, am început să citesc textele mai simple din revistă, rubricile de corespondenţă unde erau publicate întrebările, nedumeririle şi comentariile cititorilor.”
„Într-o zi”, continuă el să povestească, „am citit în revistă scrisoarea unei femei dintr-un oraş îndepărtat din Siberia. În scrisoare, femeia se plângea spunând că Dumnezeu nu există.”
„Trăia singură, era necăsătorită şi avusese un fiu care la vârsta de 18 ani murise într-un accident. Copilul a fost omorât pe trecerea de pietoni de un şofer beat. ‚Dumnezeu’, spunea ea, ‚dacă a existat vreodată, este un Dumnezeu rău’.”
„Zicea că Dumnezeu i-a luat unicul şi mult iubitul ei fiu, pe care, cu multă greutate şi din toată sărăcia l-a crescut răbdând fără cârtire toate umilinţele. L-a crescut creştineşte, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l feri de rele, şi cum a răsplătit-o Dumnezeu? I-a luat copilul atât de tânăr. De ce? A lăsat-o singură în viaţă, fără sprijin, fără ajutor. Ce sens mai are viaţa ei? Aşa că s-a gândit să-şi pună capăt zilelor.”
„Strigătul acestei mame mi-a sfâşiat inima, îmi spuse părintele. Întreaga zi mă rugam lui Dumnezeu pentru ea. ‚Măicuţa Domnului’, ziceam eu, ‚mângâie inima ei, fă o minune!’”
„I-am scris de îndată acestei mame din Rusia o scrisoare în rusa mea stângace şi cu greşeli. În rubrică apărea doar numele întreg şi oraşul, însă m-am gândit că poate oraşul nu este mare şi poate fi găsită. I-am spus că sunt un pustnic din Sfântul Munte, că scrisoarea pe care a trimis-o la revistă m-a mişcat profund şi că mă rog zi şi noapte pentru ea. I-am scris câteva cuvinte de mângâiere: i-am spus că Dumnezeu există şi ştie mai bine decât noi, viaţa nu se termină aici pe pământ, ci ea abia începe cu adevărat după moarte, şi alte astfel de cuvinte.”
„După puţină vreme am primit o scrisoare. Era de la ea, este cea pe care o citeşti acum. Vroia să se sinucidă, era gata să se arunce de la geam, din clădirea înaltă în care locuia, când, chiar în clipa aceea, auzi soneria de la intrare. Atunci, în mod inconştient, s-a dat jos de la fereastră şi s-a dus să răspundă la uşă. Era poştaşul care îi aducea o scrisoare. Era o scrisoare de la un monah necunoscut din Sfântul Munte, de la mii de kilometri distanţă, care-i vorbea despre fiul ei. Tocmai din Sfântul Munte! Scrisoarea nu avea adresa completă, însă poştaşul s-a ostenit să o caute şi să-i ducă scrisoarea. A plâns în hohote. Dumnezeu era Cel care îi trimisese scrisoarea.”
Am citit scrisoarea femeii: „Dumnezeu nu m-a uitat. Mi-a arătat că drumul crucii este adevărat…”, scria ea.
„Doamne, în mulţimea durerilor inimii mele, rugile Tale mi-au mângâiat sufletul”, psalmodie monahul. „Slăvit să fie numele Tău! De atunci corespondăm des, şi nu mai are niciun gând de sinucidere.”
Ţineam în mâini scrisoarea rusoaicei şi o priveam emoţionat.
„Dumnezeu a jucat biliard. V-a atins pe dumneavoastră aici, ca să o găsiţi pe ea acolo”, i-am spus eu zâmbind, „însă părintelui nu i-a plăcut comparaţia.”
Afară se lăsase noaptea. Era întuneric beznă. Îmi era imposibil să mai plec. Călugărul m-a văzut cum priveam neliniştit spre întunericul de afară şi m-a îndemnat să rămân. La etaj avea două camere, una era a lui iar cealaltă era pentru vizitatori. Mi-a spus că în noaptea aceea, după miezul nopţii, urmau să vină patru sau cinci monahi pentru priveghere. M-a întrebat dacă vreau să particip şi eu la slujbă. I-am răspuns că da, după care m-a condus la camera mea.
Era o cameră mică, iar lemnul era putrezit şi mâncat de molii. În cameră era o lampă cu gaz pe care am aprins-o. Monahul mi-a spus că toaleta era în curte, dar, mai târziu, când am deschis uşa pentru a ieşi afară, am văzut înainte mea un întuneric dens, negru ca smoala, ce le învăluia pe toate, atunci m-am hotărât să mă abţin şi să nu mai merg.
Frigul era insuportabil. Monahul îmi adusese patru pături subţiri, murdare, şi roase de vreme. Ca să aflu în altă zi că acele pături erau toate pe care le avea. M-am întins în pat îmbrăcat, cu haina pe mine, înfăşurat în patru pături, şi tot îngheţam de frig, era un frig de crăpau pietrele. Îmi era imposibil să adorm din cauza frigului.
Pe măsură ce trecea timpul se putea vedea cum înainta umezeala pe pereţii camerei. Camera avea şi o fereastră din lemn cu un geam subţire, fără perdea, fără oblon, fără nimic. Priveam fereastra din pat. Dumnezeul meu, întunericul îngheţat îmi părea ca o fiară sălbatică ce mă urmărea din întuneric.
Atunci, fără să-mi dau seama, ca să prind curaj, am început să rostesc în gând „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Orele treceau chinuitor de greu. Frigul insuportabil se înteţea încă şi mai mult. Am auzit o bătaie în uşă şi vocea monahului care mă chema la priveghere. Am coborât repede. Veniseră deja ceilalţi monahi, printre ei era un părinte bătrân căruia toţi îi arătau evlavie şi îi sărutau mâna. Am mers şi eu să iau binecuvântare. M-a privit cu multă dragoste şi m-a binecuvântat.
Începu slujba. Bisericuţa era luminată de câteva lumânări. Monahii cântau încet. Abia puteam să disting icoanele. Era o căldură plăcută, probabil din pricină că eram atâtea persoane acolo. Odată cu trecerea timpului mi se făcea şi mai somn.
Pe neaşteptate se auziră lovituri puternice în uşa de la intrare. Începu un vânt puternic a şuiera prin despărţiturile uşii. Monahii se priviră întrebător. Cine putea să fie în pustietatea asta pe întuneric? Loviturile continuară insistent şi puternic. Putea fi cineva în nevoie, şi atunci ar fi trebuit să-i deschidă.
„Binecuvântaţi!” a strigat un monah către cel de afară. Se făcu linişte. După câteva clipe începură din nou izbituri în uşa care era gata să se destrame. Toţi priviră la părintele bătrân.
Bătrânul se ridică din strană şi se apropie de uşa şubredă. Se opri în faţa uşii. „Spune”, strigă bătrânul în faţa uşii închise, „’Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, amin’, şi îţi voi deschide!”.
Se făcu iar linişte pentru câteva clipe. Apoi se auzi o voce clară rostind de afară „pentru rugăciunile… mmmm…”, şi continuă cu sunete indescifrabile. Ceilalţi monahi se retraseră în mica biserică.
Bătrânul rămase singur în faţa uşii. „Spune din nou, dacă eşti om, ‚Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, amin’, şi îţi voi deschide”. Şi iarăşi, de afară se auzi aceeaşi voce, „pentru rugăciunile… mmmm…” şi aceleaşi sunete încâlcite şi indescifrabile ce semănau cu grohăielile unor animale.
A treia oară, bătrânul a rostit încet câteva rugăciuni de exorcizare. Atunci, ceva străin, neomenesc, cum ni s-a părut nouă, izbi cu putere şi furie în uşă, mugind.
După aceasta se făcu linişte. Vântul se linişti. Nu s-au mai auzit lovituri în uşă, iar bătrânul se întoarse în strană şi ne rugă să continuăm. Eram cu toţii tulburaţi, însă, încet-încet, frica noastră se risipi. Cred că în acea noapte ne-am rugat cu toţii atât de fierbinte cum nu ne-am mai rugat niciodată în viaţa noastră. Privegherea s-a încheiat foarte frumos cu Dumnezeiasca Liturghie.
Se crăpă de ziuă. Un soare strălucitor se făcu simțit alungând umbrele nopţii. Dimineaţă, l-am auzit de la distanţă pe acel părinte bătrân vorbind cu ceilalţi monahi. Am prins doar aceste cuvinte: „… umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, dar, mândru cum e, nu poate să ceară mila lui Dumnezeu, şi nici să rostească numele lui Iisus, pentru că-l biciuieşte…”. Mai târziu, bătrânul şi ceilalţi monahi au plecat. M-am înţeles cu călugărul asupra unui preţ pentru metaniere şi m-am întors în Karyes. Cu părintele acesta am colaborat timp de mai mulţi ani, dar niciodată de atunci nu am mai trecut pe la chilia lui şi nici prin Kapsala. Îmi trimitea rucodelia lui prin poşta din Karyes.
Sursa: http://agioritikesmnimes.blogspot.com
Traducere de Andrei Pirea
Un răspuns
Mare și puternică e Mila și Dragostea DOMNULUI pentru sufletele omenești ! Munca LUI neostoita de a ne curăța sufletele noastre este plină de dragostea ce ne-o poartă.
DOAMNE, PUN IN MÂINILE TALE SUFLETUL MEU, FACĂ-SE VOIA TA ! AMIN !