Omul cel râvnitor niciodată nu ajunge la pacea cugetului, iar cel străin de pace, străin este de bucurie. Căci dacă, precum se zice, pacea cugetului este sănătate desăvârșită, iar râvna este potrivnică păcii, atunci de mare boală bolește cel ce are râvnă rea [sau vicleană – în greacă πονηρόν].
O, omule, cel ce socotești să folosești râvna ta împotriva bolilor străine, tu gonești prin aceasta sănătatea sufletului tău. Ci mai vârtos spre sănătatea sufletului tău ostenește-te a te nevoi.
Iar dacă vrei să-i tămăduiești pe cei bolnavi, află că cei bolnavi au nevoie mai degrabă de purtare de grijă, decât de certare.
Și iarăși, dacă pe alții nu-i ajuți, pe tine însuți în mare boală te bagi în chip dureros.
La oameni, râvna nu se socotește a fi între chipurile înțelepciunii, ci una dintre bolile sufletului, care sunt îngustimea minții și multa neștiință.
Începutul înțelepciunii de la Dumnezeu este bunătate și blândețe, născându-se dintr-un suflet mare și purtând neputințele oamenilor. Căci zice, „voi cei tari, purtați neputințele celor slabi” (Rom. 15:1), și „pe cel ce a greșit, îndreptați-l cu duhul blândeții” (Gal. 6:1).
Apostolul numără pacea și răbdarea între roadele Duhului Sfânt.