Capul Bisericii Ortodoxe Universale este Hristos
În zilele noastre, ne confruntăm cu o agravare a problemei intrabisericeşti ce poate fi definită ca „autopoziţionarea” Patriarhiei Constantinopolului drept aşa-zis cap al Bisericii Ortodoxe Universale/Ecumenice. De fapt, problema nu datează din ultimul deceniu, ci îşi are rădăcinile în adâncul istoriei Bisericii. Bineînţeles, ea are legătură cu aplecarea generală a omului spre păcatul mândriei, o luptă fără sfârşit şi care uneori se intensifică odată cu investirea cuiva într-un cin sfânt. Înfricoşătorul caz al lui Iuda, care fusese părtaş lui Hristos la Cina cea de Taină, ca şi la multe alte mese, rămâne pildă vie pentru toate veacurile şi neamurile. Potrivit mărturiei multor Sfinţi Părinţi, păcatul mândriei este cauza tuturor căderilor. Şi acest păcat face cumplit de mult rău trupului Bisericii, întregului popor al lui Dumnezeu, care este de fapt condus de smeritul şi blândul nostru Domn Iisus Hristos.
Conceptul speculaţiei teologice contemporane a Patriarhiei Constantinopolului potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi „conducătorul tuturor ortodocşilor” a fost dat în vileag de marii Sfinţi din trecut – Întâi-stătători ai acestui tron. Da, orice Patriarh este „Întâi-stătătorul”, iar nu „capul/conducătorul” Bisericii. Sfinţii Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu şi Ioan Gură-de-Aur dau mărturie, în temeiul Sfintelor Scripturi, că avem un singur cap al Bisericii – Hristos[1]. „Alcătuim o singură Biserică, mădulare în conglăsuire ale unui singur Cap” – Domnul Iisus Hristos[2].
Conceptul neo-papismului în secolul al XX-lea
Conceptul neo-papismului răsăritean a reapărut în Biserica Constantinopolului în secolul al XX-lea. Încă din 1950, cu aproape şaptezeci de ani în urmă, Arhimandritul Sofronie (Saharov) dădea mărturie despre tendinţele periculoase ce luau avânt în Patriarhia Constantinopolului:
„În vremea de acum, s-a ivit în sânul Sfintei noastre Biserici o mare primejdie, cea de scâlciere a învăţăturii dogmatice despre Ea, şi prin urmare de scâlciere a însăşi fiinţării Sale, pentru că conştiinţa dogmatică este într-o legătură organică cu întreaga curgere a vieţii duhovniceşti lăuntrice. Schimbă orice în conştiinţa dogmatică – şi se va schimba inevitabil chipul fiinţării tale duhovniceşti. Şi deopotrivă: ocolirea adevărului în viaţa duhovnicească lăuntrică va duce la o schimbare în conştiinţa dogmatică. Pierderea adevărului dogmatic va avea ca urmare de neînlăturat pierderea putinţei unei adevărate cunoaşteri a lui Dumnezeu, a cărei plinătate ne-o dă Biserica. […] Deformarea în orice [aspect] particular va afecta negreşit întregul. De vom scâlcia acum învăţătura Bisericii, şi astfel […] [vom scâlcia] şi chipul fiinţării Sale, cum îşi va mai putea Ea sluji fiii pe calea către Adevăr? Vă veţi întreba: În ce se vede acum această scâlciere? Răspundem: În neo-papismul Constantinopolului, care încearcă să treacă grabnic dintr-o fază teoretică într-una practică”[3].
Aşa cum accentuează Arhimandritul Sofronie, în lumea căzută, „tendinţele papiste” sunt cât se poate de naturale. Şi, din nefericire, „nu sunt specifice doar vechii Rome, ci şi Răsăritului, unde s-au născut din nou în Bizanţ. Însă Dumnezeu a păzit Biserica Răsăritului, şi aceste tendinţe s-au stins fără să tulbure adânca pace a Bisericii”[4].
Un exemplu viu de „scânteie” incendiară, provocată de păcatul mândriei, ar putea fi îndelunga dispută asupra posibilităţii de a acorda întâi-stătătorului Bisericii Constantinopolului titlul de „ecumenic/universal”! Slabele încercări de a îndreptăţi însuşirea acestui titlu, care aparţine plinătăţii Bisericii, întreprinse de către întâi-stătătorul uneia dintre Bisericile Locale prin asimilarea „ecumenei/universului” unei împărăţii ortodoxe, în particular Imperiului Bizantin, nu-şi găsesc nici un temei serios.
Astfel, A. V. Kartaşev citează „mărturia lui Anastasie Bibliotecarul (sec. IX), care a slujit şi de apocrisiar Papei în Constantinopol”, că în Bizanţ folosirea titlului de „ecumenic” de către Patriarhii Constantinopolului era justificată prin restrângerea înţelesului termenului la „al Împărăţiei de Răsărit, a tot ce este grecesc, a tot ce este bizantin”[5]. Totuşi, potrivit tot lui Kartaşev, care observa caracterul nejustificat al acestei „restrângeri”, practica titlului Patriarhilor Ecumenici este în nemijlocită legătură cu o „tendinţă de înălţare”[6]. Nu întâmplător el citează dovezi istorice ale dezacordului, ba chiar indignării Sfântului Grigorie cel Mare în privinţa adoptării şi aprobării în Răsărit a unor astfel de practici. Până la urmă, însăşi Evanghelia defineşte precis ecumena/universul ca fiind întreaga lume, în care trebuie să fie propovăduită: „Şi se va propovădui Evanghelia aceasta a Împărăţiei în toată lumea/ecumena (ἐν ὅλῃ τῇ οἰκουμένῃ)” (Matei 24:14). Aceasta nu are nici cea mai mică legătură cu graniţele politice ale unei sau altei entităţi statale, care susţine sau nu Biserica Ortodoxă şi care acceptă sau nu consfinţirea activităţii sale prin rugăciunea Bisericii.
Scrierile Sfinţilor Părinţi folosesc cu precădere termenul de „ecumenic/universal” nu cu înţelesul restrâns de lume „bizantină”, ci pentru a desemna întreaga lume a oamenilor. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale, spune că „Iisus a luat asupra Sa păcatele lumii/ecumenei (τἀς οἱκουμενικἀς ἁμαρτίας)”[7], pe când Adam cel dintâi a adus „moartea lumii/ecumenei (οἰκουμενικὀν θάνατον)” cu păcatul său[8]. Sinoadele pe care Biserica le-a numit şi le-a recunoscut ca „Ecumenice/A-toată-lumea” n-au fost nicidecum un fenomen strict „bizantin”, ci au avut, au şi acum, şi vor avea mereu o însemnătate universală, fiind cea mai înaltă autoritate omenească a Bisericii noastre!
De aceea, preluarea de către una dintre Bisericile Locale a titlului corespunzător plinătăţii Bisericii Soborniceşti (ecumenicitatea/universalitatea este unul din atributele Bisericii Soborniceşti celei Una a lui Hristos) nu poate fi înţeleasă decât ca o uzurpare de către „ipostasul” unei singure Biserici, o Biserică Locală, a acelei proprietăţi ce aparţine împreună tuturor ipostasurilor Bisericii – fiind, de fapt, un atribut natural, nu ipostatic. Această linie de uzurpare a unui atribut comun al Bisericii de către o singură Biserică Locală a fost continuată mai apoi de romano-catolici, care au asimilat bisericii lor locale titlul paneclezial de „catholic”, adică sobornicesc.
În zilele noastre, titlul de „ecumenic/universal”, care a fost păstrat (în esenţă, ilegitim) de către Întâi-stătătorii Bisericii Locale a Constantinopolului, a început să se transforme treptat dintr-unul strict formal într-unul cu semnificaţie, acordând aparent deţinătorilor săi dreptul la un primat de autoritate şi putere.
Dogma Sfintei Treimi ca temei al învăţăturii despre Biserică
Una din reacţiile la intensificarea unor astfel de curente a fost articolul Arhimandritului Sofronie „Unirea Bisericii după chipul unirii Sfintei Treimi”. La baza sa stă afirmaţia că temeiul învăţăturii despre Biserică – ecleziologia ortodoxă – îl reprezintă învăţătura despre Sfânta Treime – triadologia ortodoxă. „Începutul sobornicesc al Bisericii Dreptslăvitoare este fiinţarea după chipul celei de-o-fiinţă şi nedespărţite Treimi”[9] – acesta este gândul de căpătâi al Arhimandritului Sofronie. Scoaterea în evidenţă de către autor a aspectului triadologic este cauzată de ameninţarea dezbinării, rană în trupul Bisericii lui Hristos, pe care o poartă în sine neo-papismul.
„Plinătatea vieţii dogmatice a Bisericii”, scrie Părintele Sofronie, „este neîntreruptă şi neînmicşorată în esenţă. Însă, în felurite epoci istorice, un aspect sau altul al învăţăturii dogmatice cea una şi organic-integrală a Bisericii a trecut în centrul atenţiei, din pricina neîntârziatei primejdii a pierderii în întregime a adevărului, prin pierderea unui [aspect] particular”[10].
Pierderea viziunii dogmatice, cedarea poziţiilor, reflectate în chipul istoric al Bisericii, departe de desăvârşirea la care este ea chemată, au loc datorită împuţinării dragostei. „Am pierdut dragostea, şi de aici vin dezbinările şi năzuinţele necreştine de a stăpâni peste fraţii noştri”[11], „pentru că nu putem adânc a cunoaşte deofiinţimea şi egalitatea întreg-omului»[12].
Acelaşi lucru exprimat de Arhimandritul Sofronie despre realităţile contemporane ale vieţii Bisericii a făcut-o mai timpuriu un alt nevoitor şi teolog athonit, Ieroschimonahul Theodosie Karuliotul († 1937):
„Adevărul sobornicesc trebuie stabilit acum nu prin actuala şi, din păcate, înceţoşata «conştiinţă bisericească de obşte», de a cărei limpezime prea mult «ducem lipsă», ci prin «Predania bisericească de obşte», împreună-glăsuitoare cu străvechea Biserică”[13].
Adică, fără să fie defel o părere „de obşte” sau angajată politic, Predania/Tradiţia Bisericii ar trebui să fie pentru noi criteriul adevărului în orice problemă complexă a zilelor noastre. Potrivit cuvintelor lui V. N. Losski, este nevoie ca „autenticitatea sobornicească să se actualizeze”[14] în minţile creştinilor, care îşi pierd tot mai mult, prin răcirea dragostei prevestită în Evanghelie, paradoxalul cuget sobornicesc al Bisericii.
Cuviosul Serghie din Radonej îi învăţa pe strămoşii noştri: „Vederea Sfintei Treimi biruieşte urâciunea vrajbei lumii acesteia”. Biruinţa asupra certurilor şi decăderii este posibilă doar în Biserică, a cărei viziune, în lumina dogmei treimice, ne dă putinţa de a gândi, a trăi şi a păzi unitatea Bisericii după chipul Fiinţării celei Întreit-Una. În negrăita desăvârşire a Fiinţării Treimice, vedem, după gândul Arhimandritului Sofronie, „întărirea egalităţii în dumnezeire, în vrednicie, în putere, […] deplina egalitate a celor Trei Feţe ale Sfintei Treimi”[15]. Şi aşa cum între ele nu există „nici umbră de supunere-subordinaţie”[16], tot aşa şi legăturile dintre Bisericile Locale, chemate să vădească chipul Fiinţării Întreit-Una, exclud orice dominare una faţă de alta.
Dogma Sfintei Treimi dă mărturie de desăvârşita dragoste, „excluzând orice fel de predominaţie a uneia dintre Feţe asupra celorlalte”. De aceea, Biserica respinge „toate felurile de subordinaţie, mărturisind despre Sfânta Treime: «Nimeni [în Ea] este mai mare sau mai mic; ci întregi cele trei ipostasuri împreună-vecĭnicinde Loruşi sunt, şi deopotrivă»”[17]. Subordinaţionismul triadologic, accentuează Părintele Sofronie, „transpus în structura Bisericii, rezultă în forme ale papismului, reprezentând paralele la o formă sau alta de subordinaţionism triadologic. Astfel, papismul roman, înălţând episcopul Romei la un nivel care îl desparte de întregimea trupului Bisericii şi făcându-l nu doar superior, ci şi DE-ALTĂ-FIINŢARE (ἕτεροοὐσίος)[18], este o pildă de subordinaţionism ecleziologic, corespunzând aspectului ontologic al subordinaţionismului triadologic arian”[19]. În cele din urmă, teologia filioque-istă romano-catolică a dus la un „hristocentrism de neînchipuit”, în care Sfântul Duh „Îşi pierde deplina egalitate cu Tatăl şi cu Fiul, ajungând doar o putere a lui Hristos, putere dată în stăpânirea şi la dispoziţia episcopului Romei”[20].
Despre erezia neo-papismului constantinopolitan
Şi iată, la mijlocul secolului XX, Arhimandritul Sofronie ne-a prevenit că neo-papismul Constantinopolului, în ciuda stării sale incipiente, ia repede avânt. El „şi-a schimbat deja de multe ori faţa, şi pentru aceasta nu poate fi definit cu limpezime”[21]. Adepţii acestuia „mai întâi au admis privilegiul dreptului jurisdicţional al Constantinopolului, «datorită primatului deţinut în Biserica Universală». Apoi au început să susţină dreptul Constantinopolului de-a fi cea mai înaltă instanţă de apel în Biserica Universală, uitând lupta de veacuri împotriva pretenţiilor Romei la acest drept; uitând că tocmai aceste pretenţii ale Romei au dus la marea şi cea mai de pe urmă despărţire a Bisericilor (1054)”[22]. Susţinătorii neo-papismului Constantinopolului uită şi că la Sinodul de la Florenţa, în 1439, Roma căuta în acelaşi fel să obţină din partea Răsăritului recunoaşterea „drepturilor sale de a fi cea mai înaltă instanţă de apel în Biserica Universală”[23]. Însă canoanele Sinoadelor Ecumenice şi Locale au refuzat un astfel de drept oricărei Biserici Locale. Şi însăşi Biserica Constantinopolului a păzit neclintită această poziţie ortodoxă în lupta împotriva pretenţiilor Romei.
„Proclamând principiul romano-catolic de extindere”, continuă Părintele Sofronie, „ei au recunoscut Constantinopolului dreptul exclusiv asupra întregii diaspore ortodoxe din lume, tăgăduindu-l celorlalte Biserici autocefale în privinţa diasporei lor. Neavând un temei pentru aceasta nici în structura canonică a Bisericii, nici în practica Sa de veacuri, ei, asemeni Romei celei Dintâi, au început să-şi susţină aceste drepturi nu în temeiul canoanelor, ci în temeiul poruncilor lui «Însuşi Dumnezeu»”[24].
Nu fără uimire le urmăreşte Arhimandritul Sofronie cuvintele, potrivit cărora „DUMNEZEU (?) a poruncit” lor „a păzi nu doar unimea credinţei şi aşezămintele cele pline de har, nu doar unirea în dragoste, ci şi nedespărţita UNIME a sfinţitei ierarhii şi OCÂRMUIREA BISERICII – ÎN TOATĂ LUMEA şi în orice loc unde există Biserică”[25]. Cât de departe poate merge o astfel de gândire, care sunt limitele unor astfel de pretenţii – nu spunem dogmatice, nici măcar morale, ci omeneşti?
Potrivit cuvintelor Arhimandritului Sofronie, „romano-papismul a dus organizarea ierarhică «până la capăt», evidenţiind din întregul trup al Bisericii un anume episcop ca unic purtător al negreşelniciei şi, prin aceasta, în fiinţarea bisericească s-a pierdut chipul fiinţării Sfintei Treimi, deofiinţimea Ei şi egalitatea Ipostatică”[26]. Neo-papismul Constantinopolului a urmat aceeaşi cale, găsindu-şi cea mai vădită expresie în „Epistola enciclică” a Patriarhului Athenagora din 1955. Logica epistolei este simplă:
„Dacă cea Dintâi Romă a pierit, atunci cea de-a Doua Romă i-a luat locul, cu aceleaşi drepturi şi cu aceeaşi argumentaţie”[27].
Acest mesaj de apartenenţă la Biserica Universală este livrat „în nemijlocită dependenţă de legătura cu Constantinopolul” – a Doua Romă. Da, Constantinopolul „încă nu s-a impus altor Biserici autocefale, dar socoate că ele sunt înmicşorate înaintea sa: Constantinopolul este totul, El este Biserica Ecumenică/Universală, iar celelalte sunt părţi, şi fac parte din Biserica Universală doar în măsura în care au legătură cu Constantinopolul”[28].
„Mai trebuie oare spus”, se întreabă Părintele Sofronie, „că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, la fel ca şi papismul Romei? Mai trebuie oare spus că, atunci când se înfăptuieşte în viaţa Bisericii, va duce inevitabil la scâlcierea întregului chip duhovnicesc al fiinţării noastre? Asocierea, asemenea Întâii Rome, cu momentum-ul local (iar în cazul Constantinopolului, trebuie adăugat, şi cu cel rasial/etnic – grecesc[29]), dreptul exclusiv la autoritate şi învăţare în Biserică, ne întorc la acele vremuri despre care citim în Evanghelie: «Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina» (In. 4:20)”[30].
Despre încălcarea principiului autocefaliei de către Constantinopol
Dacă vorbim la timpul prezent, atunci falsitatea [din spatele] redefinirilor hărţii politic-bisericeşti a lumii de către ambiţiile politic-bisericeşti ale Istanbulului este evidentă mai ales prin faptul că Constantinopolul, în timp ce pretinde că apără dreptul la autocefalie al altor Biserici, încalcă grosolan acest drept, trecând dincolo de hotarele canonice şi dogmatice, căci prin acţiunile sale se tăgăduieşte însuşi principiul autocefaliei. Astfel, evidenţiind unul din cele mai semnificative pasaje din enciclica Patriarhului Athenagora, Arhimandritul Sofronie vorbeşte de o tendinţă vădită de „subminare a principiului egalităţii în vrednicie a Bisericilor Locale autocefale”, cu alte cuvinte este vorba de lupta Constantinopolului cu „principiul autocefaliei”[31].
Accentuând că nu aşa gândeşte şi crede Biserica, Părintele Sofronie scrie:
„Biserica cea Una este, mai întâi de toate, Sfântă. […] Unimea lui Dumnezeu şi unirea Bisericii cu Domnul constituie sursa unimii/unităţii Bisericii. Biserica este unită pentru că are o unică sursă a sfinţeniei Sale, şi nu poate fi decât unită, în vârtutea sfinţeniei Sale. […] Când apostolul Pavel vorbeşte despre unimea Bisericii, o leagă nu de supunerea faţă de o conducere unică, ci de împărtăşirea dintru o pâine, un Trup şi Sânge al Domnului (1 Cor. 10: 14-17) şi de ocârmuirea Bisericii de către Capul cel Unul – Hristos (Ef. 4: 15-16)”[32].
Îl confirmă cuvintele prof. S. V. Troiţki:
„Trăgându-şi nemijlocit sfinţenia de la Duhul lui Dumnezeu de Sus, fiecare Biserică Locală rămâne autonomă, dar fiindcă această sursă de sfinţenie este unică, rămâne totodată şi Biserica cea Una. Nu poate exista un centru comun pe pământ căruia să i se supună toate Bisericile Locale, pentru că existenţa unui astfel de centru, în condiţiile în care există deja un centru comun în Cer, ar introduce în Biserică dualismul şi i-ar încălca unimea”[33].
Şi chiar dacă am presupune că Constantinopolul „ar putea cu adevărat să se numească «Maică a tuturor Bisericilor»”, observă Părintele Sofronie, „a extrapola supunerea din realitatea maternităţii istorice ar fi o îndepărtare de triadologia ortodoxă, potrivit căreia Paternitatea sau Filialitatea nu elimină deplina egalitate. Cel născut dintr-o fiinţă este deopotrivă cu Născătorul său. Aşa gândeau Sfinţii Părinţi”[34].
Pentru a-şi confirma suplimentar gândurile exprimate, Arhimandritul Sofronie dă exemplul Bisericii Ierusalimului, care este „singura Maică netăgăduită a tuturor Bisericilor, fără a mai vorbi de Întâia Romă”[35]. Este un exemplu evident al faptului că niciodată „în viaţa Bisericii, maternitatea n-a fost acceptată ca temei [al pretenţiilor] nu doar pentru putere, ci nici măcar pentru cinstire”[36].
„Roma se laudă cu mormântul lui Petru. La Ierusalim este Luminatul Mormânt al Însuşi Mântuitorului lumii. Roma se laudă cu «roşeala sângiurilor» lui Petru şi Pavel. La Ierusalim şi-a vărsat dumnezeiescul sânge Răscumpărătorul lumii. Roma se laudă cu slava «Veşnicei Cetăţi». La Ierusalim a învăţat, a pătimit şi a înviat Marele Împărat al Slavei – Domnul. Acolo, în muntele Eleonului, Şi-a binecuvântat Ucenicii şi în slavă S-a înălţat la ceruri. Acolo, în muntele Sionului, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli şi cei împreună cu ei, adică Biserica Universală. Tot acolo şi-a petrecut viaţa Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu. Acolo s-a ţinut cel dintâi Sinod Apostolicesc, avându-l ca întâi-stătător pe Iacov, fratele Domnului. Şi totuşi, în pofida a toate acestea, în perioada de dinaintea Întâiului Sinod Ecumenic, [Ierusalimul] şi-a pierdut neatârnarea şi a ajuns sub Mitropolitul Cezareei Palestinei”[37].
Nu este surprinzător că Constantinopolul a început să lupte împotriva autocefaliei Bisericilor Locale, căci „aşa este caracterul oricărui papism”[38]. Observând că romano-catolicismul nu se poate împăca cu „autocefalia”, Arhimandritul Sofronie face referire la cuvintele unui teolog romano-catolic, preotul S. Tyszkiewicz:
„În Biserică este îngăduit a întări sau a slăbi «centralizarea», în funcţie de contextul temporal şi local; dar în nici un caz nu vom îngădui deplina autocefalie a Bisericilor Locale: Biserica ar deveni policefală, cu mai multe capete, lucru de neconceput din punctul de vedere al naturii ei divino-umane […]. Poate exista o singură ierarhie în Biserică; federaţia mai multor ierarhii complet independente aduce atingere esenţei Ei”[39].
Vedem că într-o astfel de paradigmă se propune organizarea Bisericii nu după chipul Sfintei Treimi, ci după un chip cu totul pământesc, bazat pe ideea unui centru administrativ similar „infailibilului Vatican”, care, prin apologeţii săi, declară:
„Nicicând nu vom uita că ceva face legătura între Dumnezeu şi noi, şi acel ceva este Roma”[40].
Aceeaşi idee reiese din „Epistola” Întâi-stătătorului „celei de-a Doua Rome”, ca şi din politica bisericească a succesorilor săi, care stăruiesc asupra „legăturilor cu tronul Constantinopolului şi supunerii faţă de el drept condiţii indispensabile pentru a rămâne în Biserica Universală”[41].
„Ce creştini adevăraţi, care se închină «în duh şi adevăr», ar putea primi acest cuvânt?”, se întreabă Arhimandritul Sofronie. „Şi dacă, să presupunem, într-o catastrofă sau alta, ar pieri de pe faţa pământului şi Întâia şi a Doua Romă, atunci ar însemna că lumea va fi rămas fără o legătură adevărată cu Dumnezeu, pentru că ceea ce ne lega de El a pierit? Nu, ci acesta este «glasul străinilor» (In. 10: 5). Aceasta nu este credinţa noastră creştină”[42].
Vorbind împotriva neo-papismului apărut în sânul Sfintei Biserici, Arhimandritul Sofronie subliniază:
„Respingem orice «Romă»: şi Întâia, şi a Doua, şi Treia, când este vorba de introducerea principiului subordinaţiei în fiinţarea Bisericii noastre. Şi [papismul] Romei, şi al Constantinopolului, şi al Moscovei, şi al Londrei, şi al Parisului, şi al New-York-ului, şi orice alt papism – le respingem, ca pe o erezie ecleziologică ce scâlciază creştinismul”[43].
Adevărata mărturisire a principiului autocefaliei, care se bazează pe conştiinţa deofiinţimii, ne vorbeşte despre egalitatea în vrednicie a Bisericilor Locale, după chipul egalităţii în vrednicie a Ipostasurilor Sfintei Treimi:
„Nici locul, nici titlul, nici obârşia etnică nu conferă în Biserică un privilegiu de autoritate sau de învăţare, în detrimentul altor locuri sau altor popoare”[44].
Iată o viziune dogmatică şi o înţelegere a principiului autocefaliei, care, într-o perspectivă eshatologică, în aplicarea sa cea mai de pe urmă, ne îngăduie să afirmăm „cu obştească nădejde că nu doar fiecare Biserică Locală, ci şi fiecare mădular al Ei în parte, fiecare faţă-ipostas în parte, are datoria de a purta ÎNTREAGA PLINĂTATE SOBORNICEASCĂ a Bisericii, după chipul Sfintei Treimi, în Care fiecare Ipostas poartă întregul plinătăţii absolute a Fiinţei Dumnezeieşti; bineînţeles, nu prin înlăturarea sau contopirea celorlalte Feţe-Ipostasuri, ci prin rămânerea în plinătatea şi întregimea unimii de esenţă”[45].
Urmărind această stea călăuzitoare, ne păzim de greşeala reducerii, înmicşorării gândului din veşnicie al lui Dumnezeu pentru om, pentru Biserica Sa. Bineînţeles, fiind martori la ce se întâmplă, nu putem să nu vedem „cât de departe este aspectul din afară al vieţii istorice a Bisericii de desăvârşirea la care suntem chemaţi…”[46]. Şi totuşi, biruinţa asupra „urâciunii vrajbei lumii acesteia” determină fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, în unire sobornicească, să urmeze dumnezeieştile porunci de a fi uniţi, potrivit Mântuitorului: „Ca toţi una să fie” (In. 17:21), şi de a fi desăvârşiţi: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mat. 5:48). Această desăvârşire după chipul Dumnezeieştii Trei-Unimi se manifestă în istoria şi viaţa Bisericii prin „sinodalitate şi autocefalie”, precum şi prin „libertatea iubirii soborniceşti şi egalităţii deofiinţiale”[47], întărind legătura de nedespărţit dintre ecleziologia ortodoxă şi triadologia ortodoxă.
Despre viziunea dogmatică şi cugetul bisericesc
În contextul evenimentelor actuale, vedem încă o dată că viziunea dogmatică determină planul duhovnicesc, canonic şi de orice altă natură al vieţii Bisericii. Şi, în ciuda faptului că „proiecţia începutului nepieritor şi plin de har al Bisericii în împrejurările fiinţării noastre pământeşti şi căzute capătă în chip de neocolit un anumit convenţionalism, şi prin urmare structura canonică a Bisericii nu este o normă legală absolută”, totuşi îşi „păstrează pururea rădăcinile adânci, esenţa sa, şi nu poate contrazice conştiinţa noastră dogmatică”[48], la fel cum învăţătura despre Biserică nu poate intra în contradicţie cu învăţătura dreptslăvitoare despre Sfânta Treime.
Cât despre situaţia de astăzi, putem vedem cum susţinătorii „autocefaliei ucrainiene” încearcă să eludeze tocmai aspectul dogmatic al problemei, încercând să îl „rezolve” în afara sferei bisericeşti şi a dialogului. Astfel, în ciuda argumentelor de îndreptăţire a primatului din partea celor ce-l doresc şi-l caută, în esenţă, toate acestea sunt o manifestare a fariseismului, o mişcare făţarnică împotriva dragostei şi, prin aceasta, un păcat, care nu reprezintă doar o încălcare a standardelor morale, ci o fărădelege împotriva dragostei Tatălui.
Din păcate, acţiunile recente ale Fanarului pun încă o dată în primejdie păstrarea păcii şi a unităţii Bisericii. Patriarhul Bartholomeu a luat o hotărâre unilaterală care duce cu bunăştiinţă la dezbinare, iar nu la vindecarea schismei, pe care, dimpotrivă, o adânceşte şi mai mult. Şi orice temeiuri canonice şi istorice ar fi citate ca îndreptăţire pentru acţiunile săvârşite, ele nu vădesc nici duhul Evangheliei, nici dragostea frăţească, ci doar încercarea de a-şi demonstra stăpânirea şi superioritatea înaintea celor „mai mici”. Dorinţa de a predomina, cu preţul distrugerii a toate, este rodul căderii din conştiinţa dogmatică, al pierderii cugetului bisericesc de către aceia care, teoretic, sunt cei dintâi chemaţi să păzească unitatea poruncită de Dumnezeu. La vremea lor, ei n-au ascultat glasul celor reprezentaţi de Arhimandritul Sofronie chemând la înţelegerea „problemelor dogmatice ca probleme de însemnătate crucială pentru mântuire”[49].
Arhimanditul Sofronie a vorbit deschis despre duhul iubirii de putere şi al dorinţei de a stăpâni peste fraţi ce i-a molipsit pe Patriarhii Constantinopolului, care mai întâi au susţinut (Meletie al IV-lea) schisma „înnoitorilor”, lovind în Întâi-stătător – Sfântul Tihon al Moscovei – la ceasul celor mai cumplite încercări pentru Biserica Rusă[50], şi apoi propovăduind (Athenagora) învăţătura drepturilor exclusive ale Patriarhului Constantinopolului. Acţiunile lor, potrivit convingerii profunde a Arhimandritului Sofronie, n-au reprezentat doar o încălcare grosolană a canoanelor, ci mai cu seamă consecinţa unei grave greşeli dogmatice, în care au căzut Întâi-stătătorii tronului Constantinopolului şi susţinătorii lor. În goana lor după putere şi dominaţie, s-au asemănat stăpânitorilor lumii acesteia, care stau în vârful „piramidei omenirii” şi domnesc peste popoare. Ce străin lucru de duhul lui Hristos, Care „nu a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20:28). „Hristos”, spune Părintele Sofronie, „a venit şi a răsturnat piramida fiinţării omeneşti”[51], şi de aceea cei ce urmează lui Hristos fac şi ei la fel: se pogoară ca să se unească cu Vârful piramidei răsturnate – „creştinul merge în jos, acolo în adâncul piramidei răsturnate, unde se adună o greutate zdrobitoare, unde este şi Cel ce a luat asupră-Şi păcatul lumii – Hristos”[52]. Iată adevărata mişcare – mişcarea dragostei, care, potrivit cugetului Sfinţilor Părinţi, este întotdeauna smerită. Pentru aceasta, puterea, şi mai cu seamă puterea în Biserică, este înţeleasă de Părintele Sofronie „ca slujire tuturor şi fiecăruia, ca grijă pentru cei mai slabi”[53].
În încheiere, urmând [gândului] Arhimandritului Sofronie, vom cita cuvintele Patriarhului Alexie I menţionând o rugăciune pentru unirea Bisericii. Gândul său se îndrepta spre întâi-stătătorul Romei celei Dintâi, dar, în lumina evenimentelor de acum, suntem pe deplin încredinţaţi că poate fi înţeleasă şi ca o rugăciune pentru întâi-stătătorul celei de-a Doua Rome:
„Hristos le-a spus ucenicilor Săi: «Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slujitor, şi care dintre voi va vrea să fie întâiul, să fie vouă rob» (Mt. 20:26-27). Să lumineze Domnul ochii înţelegători (raţionali) ai întâi-stătătorului Romei (şi ai celui al Constantinopolului) şi să capete în sine, cu ajutorul lui Dumnezeu, tărie sufletească ca să-şi lepede ţelul cel iubitor-de-cinstire de-a fi recunoscut drept întâiul între toţi urmaşii Apostolilor!”[54].
Ieromonah Chiril (Zinkovski), doctor în teologie
Ieromonah Methodie (Zinkovski), doctor în teologie
Ieromonah Varnava (Snîtko)
14 decembrie 2018
Sursa: https://pravoslavie.ru/117860.html
[1] Sf. Grigorie Teologul, „Cuvântul 37. Pentru cuvintele Evangheliei: «Şi a fost când a sfârşit Iisus cuvintele acestea…»”, în: Opere, 2 vol., Tipografia P. P. Soikin, 1912, vol. I, pp. 510-522, aici: p. 514.
[2] Sf. Ioan Gură-de-Aur, „Tâlcuiri la Faptele Apostolilor. Omilia 24, 4”, în: Operele celui întru Sfinţi Părintele nostru Ioan Gură-de-Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, în traducere rusească, 12 vol., Editura SPBDA, 1898-1906, vol. IX, c. 1, pp. 226-235, aici: p. 234.
[3] Ierom. Sofronie (Saharov), „Unirea Bisericii după chipul Unirii Sfintei Treimi (Triadologia dreptslăvitoare ca temei al Ecleziologiei dreptslăvitoare)”, în: Vestnik (Vestitorul Exarhatului Patriarhal Rus Vest-European), nr. 2-3, 1950, pp. 8-32, aici: pp. 18-19.
[4] Ibid., p. 19.
[5] „Când, aflându-mă în Constantinopol, adesea osândeam pe greci pentru termenul de «ecumenic/universal» şi îi învinuiam de slavă deşartă şi mândrie, aceştia obiectau că nu îl numesc pe Patriarh «Ecumenic», «oekoumenikós» (cuvânt pe care mulţi îl traduc ca «universalis») cu înţelesul de episcop peste întreaga lume, ci pentru că are putere peste acea parte a lumii în care trăiesc creştinii. Prin ceea ce grecii numesc «univers», romanii înţeleg nu doar «lumea (orbis terrarum)», de la care vine numele de «ecumenic» în sensul de «universal», ci şi «orice aşezare sau loc habitabil». Oekoumenikós înseamnă aici «al Împărăţiei de Răsărit, a tot ce este grecesc, a tot ce este bizantin»” (A. V. Kartaşev, „Sinoadele Ecumenice”, în Viaţa creştină, 2002, p. 479 [în rusă]).
[6] Ibid., p. 478.
[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, „Omilia catehetică 3, 12”, în: Omilii catehetice şi mistagogice, Editura Blagovest, 2010, pp. 36-47, aici: p. 44 (în română, „Cateheze”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 45).
[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, „Omilia catehetică 13, 2”, în: ibid., pp. 180-209, aici: p. 181 (în română, „Cateheze”, p. 188).
[9] Ierom. Sofronie (Saharov), „Unirea Bisericii după chipul Unirii Sfintei Treimi”, p. 17.
[10] Ibid., p. 16.
[11] Ibid., p. 17.
[12] Ibid.
[13] „Glasul Sfântului Athon. Stareţul ieroschimonah athonit Theodosie Karuliotul despre stilul vechi şi cel nou”, la: http://afonit.info/biblioteka/nasledie-svyatoj-gory/o-novom-i-starom-stile
[14] V. N. Losski, „Conştiinţa sobornicească. Aplicaţie antropologică a dogmei Bisericii” [în rusă], Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1969, nr. 10, pp. 74-80, aici: p. 80.
[15] Ierom. Sofronie (Saharov), „Unirea Bisericii după chipul Unirii Sfintei Treimi”, p. 17.
[16] Ibid., p.
[17] Ibid., p. 20.
[18] Termen folosit în disputele din contextul Întâiului Sinod Ecumenic pentru a desemna învăţătura arienilor, în opoziţie cu cel folosit de ortodocşi, ὁμοούσιος (de-o-fiinţă). (n.tr.)
[19] Ibid.
[20] Ibid.
[21] Ibid.
[22] Ibid., pp. 20-21.
[23] Ibid., p. 21.
[24] Ibid.
[25] Ibid.
[26] Ibid., p. 24.
[27] Apud ibid.
[28] Ibid., p. 25.
[29] După cum declară actualul Întâi-stătător al Bisericii Constantinopolului: „Slavii nu pot accepta primatul națiunii noastre (greceşti) în Ortodoxie”. Vezi http://nk.org.ua/politika/varfolomey-slavyane-ne-mogut-smiritsya-s-pervenstvom-nashey-natsii-v-pravoslavii-167074 (data accesării 01.12.2018) – şi aceasta în condiţiile în care erezia etnofiletismului a fost condamnată de Biserică cu mult timp în urmă, la Sinodul local de la Constantinopol din 1872.
[30] Ierom. Sofronie (Saharov), „Unirea Bisericii după chipul Unirii Sfintei Treimi”, p. 25.
[31] Ibid., p. 27.
[32] Ibid., p. 25.
[33] Troiţki, S. V., „Despre autocefalia bisericească” // Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, nr. 7, pp. 33-54, aici: p. 34.
[34] Sofronie (Saharov), ierom. „Unirea Bisericii după chipul Unirii Sfintei Treimi”, p. 25.
[35] Ibid.
[36] Ibid.
[37] Ibid.
[38] Ibid., p. 28.
[39] Ibid., p. 32. Vezi şi S. Tîşkevici, Biserica Dumnezeului-Om, Tipografia Variag, Lvov, 1993, p. 70, 256.
[40] Ibid., p. 32.
[41] Ibid.
[42] Ibid.
[43] Ibid., p. 31.
[44] Ibid., p. 30.
[45] Ibid., p. 31.
[46] Ibid., p. 17.
[47] Ibid.
[48] Ibid., p. 32.
[49] Ibid., p. 17.
[50] Referire la „Biserica Vie” apărută în 1922 în Uniunea Sovietică, o mişcare schismatică cu caracter renovaţionist, susţinută de guvernul bolşevic. Mişcarea s-a stins de la sine în anii ce au urmat, dispărând oficial în 1946. (n. tr.)
[51] Arhim. Sofronie (Saharov), „Convorbiri duhovniceşti”, 2 volume, Vol. II, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, Essex-M., 2007, p. 131 (în română: „Convorbiri…”, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 115).
[52] Sofronie (Saharov), arhim., „Cuviosul Siluan Athonitul”, Lavra Sfântului Serghie – Sfânta Treime, 2010, p. 266 (în română: „Cuviosul Siluan…”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 261).
[53] Sofronie (Saharov), arhim., „Scrisori către apropiaţi”, M., 1997, p. 117 (în română: „Scrisori către familia Protoiereului Boris Stark”, Ed. Accent Print, Suceava, 2015, p. 99).
[54] Actele Întrunirii de la Moscova a conducătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse, Ed. Patriarhiei Moscovei, 1949, vol. I, p. 90.