10 mărturii uimitoare despre cei 7 pustnici nevăzuți ai Sfântului Munte Athos

În categoria: Sfântul Munte Athos | 1

Călugăr pe vârful Sfântului Munte Athos

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.

Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

(Patericul Athonit)

O mare zonă a Sfântului Munte Athos, care se întinde de la Sfânta Ana Mică până la Schitul „Glossias” şi este plină de copaci şi păduri dese, se numeşte „Pustia Atonului”. Acolo, din vreme în vreme, unor foarte puţini locuitori ai acestei regiuni li se descoperă asceţi cuvioşi la înfăţişare, costelivi şi goi trupeşte, dar acoperiţi de harul lui Dumnezeu.

Astfel, într-un periodic aghiorit, care a circulat între anii 1930-1938 cu titlul Biblioteca aghiorită, doctorul Spiridon sau Atanasie Kampanáos, monah şi frate al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, scria despre monahii nevăzuţi, goi şi fără sălaş că „ochiul care le cârmuieşte pe toate cunoaşte multe lucruri” şi „ce-aş putea să spun despre cei fără sălaş, care stau în ape reci? [Numai] ochiul care le cârmuieşte pe toate le cunoaşte vieţuirea”.

Părintele Gherasim Menághias, care a fost mai întâi chimist, apoi a ajuns monah sihastru şi s-a sălăşluit în Pustia Sfântului Vasile, fiind legat printr-o prietenie frăţească de doctorul Lavrei Atanasie Kampanáos, atunci când a văzut publicându-se aceste lucruri în periodicul Biblioteca aghiorită i-a atras atenţia şi i-a sugerat să nu publice şi să scrie lucruri neprobate, care, probabil, vor provoca suspiciuni şi ironii în detrimentul vieţii monahale din Sfântul Munte.

La aceste observaţii, doctorul şi părintele Atanasie a răspuns, după obicei, cu aceste cuvinte: „Scumpul meu om şi dragul meu frate, nu pot să nu scriu şi să nu public spusele omului care, venind la mine [din partea pustnicilor nevăzuţi], mi-a făcut cunoscut «că mă voi îmbolnăvi şi voi muri».”

Acel om era Bătrânul-Antonie, de la [Coliba] Sfântul Petru. Acei pustnici nevăzuți i-au spus acestui om: „Să te duci să-i spui acelui doctor că nu peste multă vreme se va îmbolnăvi și va muri și de aceea trebuie să se pregătească.” Iar Bătrânul-Antonie, după ce i-a transmis doctorului cuvintele pustnicilor nevăzuți, i-a arătat şi o cruce de lemn, pe care i-au dat-o acei nevoitori. Pe cruce erau încrustate literele „Macarie Ieromonahul”.

Acestea le-a scris părintele Atanasie ca răspuns chimistului Gherasim Monahul de la Schitul Sfântul Vasile și apoi, la puțină vreme, s-a îmbolnăvit și, fără a avea vreo boală grea, a adormit somnul cel de veci, după ce mai întâi a descoperit și a publicat faptul că există și trăiesc din loc în loc, în Pustia Athosului, acești sfinți asceți și monahi eremiți spre slava lui Dumnezeu și folosul sufletesc al monahilor din Sfântul Munte.

(Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013)

O altă arătare a pustnicilor nevăzuți

Un pelerin care urca pe drumul abrupt de la țărmul Sfintei Ana Mici s-a întâlnit cu astfel de Sfinți, după ce se rătăcise prin pădure, și, la dorinţa lui de a-i urma, aceia i-au spus: „Tu, frate, ești menit pentru Schitul Mănăstirii Xenofont” și i-au arătat drumul spre a se duce la părintele duhovnic Sava, care-i va spune ce are de făcut.

Pelerinului, după ce s-a îndepărtat puţin de ei, i-a părut rău că i-a părăsit și că a lăsat să-i scape asemenea Sfinți. S-a întors și i-a căutat mult timp, dar nu i-a mai găsit nicăieri. Atunci s-a dus la părintele Sava și i-a povestit totul. Părintele Sava i-a spus:

„Tu, fiul meu, nu ești pregătit să-i urmezi, dar probabil că te îndoiai că ar exista astăzi în Sfântul Munte asemenea Sfinți și de aceea ți i-a arătat Dumnezeu. Tu o să te închinoviezi la Schitul Mănăstirii Xenofont.” Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat, pentru că acest frate a fost tuns în monahism la Schitul Mănăstirii Xenofont.

Acest fapt mi-a fost povestit de părintele duhovnic Acachie din Kapsála, om sporit duhovnicește și iubitor de adevăr, care l-a cunoscut pe cel ce i-a întâlnit pe pustnicii nevăzuți şi de la care a căutat să afle toate amănuntele despre această întâmplare.

(Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013)

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.

Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.

Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.

„Nu poţi sta aici, fiul meu”, a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. „Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri”.

Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.

Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

(Patericul Athonit)

Pustnicul necunoscut (poate unul din Pustnicii nevăzuţi de pe Athon)

Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kafsokalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul. în loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am luat-o spre vârful Athonului.

După ce am mers destul, am înţeles că urc şi căutam să aflu vreo cărare să ies pe de-a dreptul. în timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea şi cum mă rugam Maicii Domnului să mă ajute, deodată îmi apare înainte un pustnic cu o faţă luminoasă – să fi fost cam de 70 de ani – care, după îmbrăcămintea sa arăta să nu aibă legătură cu oamenii.

Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată şi găurită.

Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, când nu au sfoară să-i coasă.

Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel.

La gât avea un lanţ gros ce îi ţinea o cutie în faţă pe piept, în care trebuie să fi avut ceva sfânt.

Până să-l întreb eu ceva, acela mi-a spus:

– Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi, mi-a arătat cărarea.

Din toată înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat şi eu pe pustnic:

– Unde locuieşti, Părinte? Şi acela mi-a răspuns:

– Undeva pe aici. Şi mi-a arătat vârful Athonului. Deoarece am rătăcit în dreapta şi în stânga căutând să aflu un stareţ care să mă vestească lăuntric, am uitat şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. Am întrebat pe pustnic şi mi-a spus că este vineri. După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea ca nişte lemnişoare cu linii, şi din aceste linii, la care s-a uitat, mi-a spus în ce dată eram. Apoi am luat binecuvântare de la el, am mers pe cărarea ce mi-a arătat-o şi am ieşit la Schitul Sfânta Ana. Mintea mea însă se întorcea mereu la faţa ce iradia de lumină a pustnicului.

Mai târziu, când am auzit că există 12 pustnici – alţii spun că 7 – în vârful Athonului am intrat la gânduri şi am povestit ceea ce am văzut la stareţi experimentaţi, care mi-au spus:

– Va fi fost unul din Cuvioşii Pustnici ce trăiesc nevăzut în vârful Athonului.

(Flori din Grădina Maicii Domnului)

Părintele Serafim, Pustnicul Athonului

Un tânăr evlavios din Athena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi pe neaşteptate a murit şi tatăl lui, după puţină vreme. Moartea părinţilor lui l-a zguduit tare şi asta s-a făcut pricină ca tânărul să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. îşi împărţi aşadar toată averea sa la săraci, îşi lăsă marele său magazin comercial angajaţilor lui şi veni în Sfântul Munte.

Trecând pe la Nea Schiti, l-a cunoscut pe Părintele Neofit, ce locuia la Cliilia Sfântului Dimitrie, unde a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe despre pustnici şi mult i s-a aprins dumnezeiescul dor auzind despre Pustnicii ce locuiesc în vârful Athonului (există tradiţia confirmată în repetate rânduri de arătări a acestor Pustnici minunaţi la diverşi monahi şi mireni. Se spune că ar fi 12 sau 7).

Apoi a cerut binecuvântare de la Părintele Neofit să rămână în obştea sa, să se tundă monah, după care să-i dea binecuvântarea sa să se pustnicească sus, pe Athon. Părintele Neofit, văzându-l foarte smerit şi evlavios 1-a primit, dar l-a ţinut cu hainele lui mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, fără zgomot, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu Părinţii Schitului.

După ce a fost instruit duhovniceşte cinci ani, Stareţul l-a făcut monah, l-a numit Serafim şi i-a dat binecuvântarea să se pustnicească sus, pe Athon, fără să vadă om.

După trei ani a venit odată, precum mi-a povestit Părintele Dionisie, din sinodia (obştea) Părintelui Neofit, şi-şi spunea ispitele ce le-a avut la început, cum îl ameninţau diavolii mereu. într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche ce o avea în faţa peşterii ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:

– Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci aşa îmi urâţisem peştera, cu tabla ce am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, şi Părintele Neofit i-a dat un vas cu Sfintele Taine şi plecând iarăşi pe vârful Athonului n-a mai apărut vreodată.

Părintele Serafim a devenit înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

(Flori din Grădina Maicii Domnului)

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:

Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea).

Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.

Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:

– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.

Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.

Atunci pelerinul a povestit:

– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

(Patericul Athonit)

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.

Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:

În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.

El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.

Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.

(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)

(Patericul Athonit)

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii.

După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.

Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt.

După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».

Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.

– Ce faci aici, Avva?

– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.

– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.

Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut.

După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

(Patericul Athonit)

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească.

Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire.

În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:

– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.

Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

(Patericul Athonit)

Distribuie:

Un comentariu

  1. elisabeta
    | Reply

    Nu am cuvinte….doar ma rog…sa nu mai gresesc….plang toate pacatele mele..

Lasa un comentariu...