fbpx

Viața Sfântului Evmenie Saridakis, ucenicul Sfântului Nichifor cel lepros

Sfântul Evmenie Saridakis s‑a năs­cut în satul Ethia din insula Creta, în prima zi a anului 1931. Părinții lui, Gheorghe și Sofia Saridakis, erau oa­meni credincioși. Ei au avut opt copii, cel mai mic dintre ei fiind Constantin, care mai apoi a ajuns Sfântul Evmenie.

Încă din pruncie, Constantin a ară­tat că era acoperit de harul lui Dum­nezeu. În zilele de miercuri și vineri nu primea să fie alăptat de mama lui, ci dormea toată ziua. Pentru că la doi ani după nașterea lui Constantin tatăl lui a trecut la Domnul, mama lui s‑a ostenit mult pentru a‑și crește cei opt copii or­fani. Constantin a avut o copilărie foar­te grea, plină de lipsuri, dar credința în Dumnezeu i‑a dat putere să înfrunte greutățile.

De multe ori, în loc să se joace cu copiii de vârsta lui, prefera să meargă la bisericuțele din împrejuri­mi­le satului, ca să se roage și să aprindă can­­de­lele. În satul său erau două biserici, una închinată Maicii Domnului, iar a doua închinată Sfântu­lui Ilie – în care se afla și o icoană făcătoare de minuni a Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu. Copi­lul a crescut cu evlavie față de Maica Dom­nului. Și aceasta i s‑a arătat într‑o zi, îmbrăcată în negru, când Constantin aprindea candelele în biserica ei, și i‑a spus: „Tu vei deveni într‑o zi preot.” Oda­tă, când arhiepiscopul Cretei a făcut o slujbă în satul Ethia, copilul a vă­zut o lumină nepământească, harul ar­hieriei, acoperindu‑l pe ierarh.

Deși, din cauza diferitelor lipsuri de care s‑a lovit, Constantin nu a putut să facă mai mult de trei clase primare, având o min­te ageră și o memorie foarte bună putea face calcule matema­tice dificile. Uneori oamenii din sat ape­lau la el, pentru a face diferite socoteli.

Cu o zi înainte să împlinească 14 ani, Constantin a avut parte de o cer­cetare dumnezeiască, și a văzut o lumină orbitoare care a in­trat în sufletul său. Atunci i‑a spus surorii sale, Evghe­nia, care era lângă el, că va deveni că­lugăr. După trei ani, în care dorința de a îmbrăca haina monahală nu l‑a părăsit, tânărul a plecat la Mănăstirea Sfântului Nichita, în sudul insulei Creta. Acolo îm­­preună cu părintele stareț mai trăiau doi părinți bătrâni și orbi, pe care râv­nitorul frate i‑a îngrijit cu jertfelnicie.

După alți trei ani, sfântul a fost că­lugărit și a primit numele Sofronie. Zi­ua se nevoia făcând diferite ascultări, iar noaptea se ostenea priveghind. Mer­gând într‑o zi aproape de mare, a auzit‑o pe Maica Domnului spunându‑i: „Copi­lul meu, să nu‑ți fie teamă și eu nu te voi lăsa să te pierzi.” Cu atât de multă evlavie o cinstea pe Preasfânta Născă­toare de Dumnezeu, încât altă dată, pe când avea 29 de ani, a simțit cum ea l‑a îmbrățișat în chip minunat, umplându‑i sufletul de bucurie.

Deși părintele Sofronie nu voia să petreacă nicio noapte în afara mănăs­ti­rii, totuși odată a fost nevoit să rămână în casa părintească. Atunci Sfânta Mare Muceniță Marina i s‑a arătat, ieșind din icoana ei și ținând un diavol de coarne, și i‑a spus: „Acesta îți dă gânduri de tot fe­lul, părinte. Să nu‑l asculți și să prive­ghezi în slujbe. Într‑o zi, tu vei învia un mort.”

La vârsta de 23 de ani, părintele Sofronie a fost chemat în armată. Acolo a fost un exemplu de nevoință, de vir­tute și de rugăciune pentru ceilalți sol­dați și pentru superiorii săi. De aceea, duminicile și în sărbători avea voie să meargă la bise­rică, pentru a se ruga și pentru a‑I cânta Domnului. La începu­tul anului 1956, când era încă în ar­ma­tă, părintele Sofronie s‑a îmbol­năvit foarte grav. Făcea febră mare și vedea mii de diavoli care se apropiau de patul lui, pentru a‑l speria. A fost o în­cercare foarte grea. Doctorii nu reușeau să gă­sească pricina pentru care sfântul sufe­rea. Într‑o zi, i s‑a arătat în chip mi­nu­nat un om care i‑a spus că are lepră și i‑a spus să meargă în Atena, la Spi­ta­lul Sfânta Varvara. După ce a fost in­ter­nat în mai multe spitale din Atena, când s‑a confirmat că avea lepră, el a fost trimis la leprozeria din Atena.

Suferințele părintelui Sofronie erau greu de suportat. El însuși mărtu­ri­sea că durerile aduse de boala leprei erau mucenicești: „Este ca și cum ci­ne­va ți‑ar rade spatele cu o perie de sârmă groasă, trăgându‑ți pielea cu tot cu car­ne de pe spate. Această grozăvie aș vrea să nu o trăiască nimeni: să îți tragă ci­neva bucăți de carne, să îți intre în carne dinți de fier și să zici: «Dă jos tot, ca să terminăm odată!» Cumplită este durerea leprei, adevărată mucenicie!”. Dar Dumnezeu l‑a întărit cu harul Său și a luat cununa răbdării sale.

După un tratament îndelungat, pă­rintele Sofronie s‑a vindecat. Dar nu a vrut să părăsească spitalul, pentru că acolo erau mai mult de cinci sute de bolnavi care aveau nevoie de ajutorul său. Chiar da­că apăruse tratamentul pen­tru lepră, din cauza bolii unii bol­navi nu mai aveau mâini sau pi­cioare, iar alții deja orbiseră. Erau și unii bol­navi ca­re se vindecaseră trupește, dar rămâneau suferinzi sufletește. Acestor suferinzi pă­rintele Sofronie le‑a dedicat o mare parte din viața sa.

Conducerea spitalului de boli in­fec­țioase i‑a dat părintelui o cameră aproape de bi­serică. În această chilie el a trăit până la sfârșitul vieții sale. Bi­serica era închinată Sfinților Doctori fă­ră de arginți, care l‑au ajutat de multe ori de‑a lungul anilor.

Părintele Sofronie picta icoane. În toate saloanele spitalului pusese icoane făcute de el. Părintele picta icoane, dar picta și icoana lui Hristos în inima sa, sporind în rugăciune și nevoință.

Sfântul a primit un mare ajutor în viața duhovnicească atunci când Sfântul Antim din Hios l‑a trimis la el pe Sfân­tul Ni­chi­for cel lepros, cu o scrisoare de reco­mandare în care scrisese: „Ai grijă de co­moara pe care ți‑a trimis‑o Maica Domnului, pentru că te vei folosi mult de viața lui. Este un monah foarte în­cer­cat, și nu doar încercat, ci desăvârșit, și te vei desăvârși și tu, dacă îl vei sluji până la sfârșitul vieții tale.” Sfântul Ni­chifor era un dascăl al rugăciunii inimii, fiind ucenic al Sfântului Antim Va­ghi­a­nos din Hios. La rândul lui, Sfântul An­tim fusese ucenic al Sfântului Pahomie din Hios, care îi fusese po­vățuitor du­hov­nicesc și Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina înainte și după in­trarea aces­tuia în viața monahală.  Prin Sfân­tul Pahomie din Hios, Sfântul An­tim și ucenicii săi s‑au adăpat din duhul Miș­cării colivazilor, din care au făcut par­te mari sfinți, precum Sfântul Nico­dim Aghioritul, Macarie al Corintului sau Atanasie din Paros. Aceștia au răs­pân­dit prin cărți de mare preț duhul filo­calic, dar și pravilele Sfinților Pă­rinți.

În anul 1957, când după apariția tra­tamentului leprei leprozeria din in­su­la Hios s‑a închis, Sfântul Nichifor a fost trimis de Sfântul Antim la spitalul din Atena. Părintele Sofronie l‑a îngrijit cu multă grijă, dar s‑a și hrănit din tră­i­rea sa duhov­ni­ceas­că. Sfântul Nichifor făcea multe minuni, iar după trecerea sa la Domnul, care a avut loc pe 4 ia­nuarie 1964, numărul acestora a crescut și mai mult. Una dintre minunile care l‑au impresionat în mod deosebit pe pă­rin­tele Sofronie a fost când, intrând în­tr‑o seară în chilia Sfântului Nichifor, fără să mai bată la ușă, ca să nu îl de­ranjeze, l‑a văzut strălucind într‑o lu­mină puternică, rugându‑se în aer la mai mult de un me­tru deasupra pămân­tului. În cu­vân­tul pe care l‑a rostit la în­mor­mân­ta­rea Sfântului Nichifor, părin­tele Sofro­nie dădea mărturie că dobân­dise un fier­binte mijlocitor către Dom­nul, ocro­ti­tor de cursele celui viclean. La câțiva ani după adormirea Sfântului Nichifor, când a avut loc dezgroparea sfintelor sale moaște, părintele Sofronie a luat sfin­tele moaște ca binecuvântare. A păstrat sfintele moaște în chilia sa pâ­nă la trecerea sa la Domnul, și a fost mar­tor al multor minuni făcute de sfânt.

Cu câțiva ani înainte de adormirea Sfântului Nichifor, în anul 1960, pă­rin­tele Sofronie a trecut printr‑o perioadă de grea încercări. Diavolii l‑au atacat în fel și chip, arătându‑i‑se în chip de ani­male, ca să îl înfricoșeze. Luptele au du­rat zi și noapte, fără încetare, dar părin­tele Sofronie nu se lăsa biruit. Totuși, din lipsa maturității duhovnicești, într‑o zi a simțit în suflet satisfacția și bucuria mândră că îi biruise pe diavoli. Dar acea stare a fost poarta prin care diavolul a pus stăpânire pe trupul și pe sufletul său. Starea de posesie demonică a fost cea mai cruntă încercare din viața pă­rintelui. Pentru a‑l scăpa din lanțurile de­monilor, verișorul său, Antonie Sari­dakis, l‑a luat atunci din Atena în Creta și l‑a dus pe la mai multe mănăstiri. Iz­băvirea a venit când părintele Sofronie era aproape de Mănăstirea Ku­du­ma, unde se afla o icoană făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului. Atunci Mai­ca Domnului a venit în întâmpinarea lui și l‑a îmbrățișat, gonind puterea dia­vo­lească din pricina căreia el suferise vre­me îndelungată. În acea perioadă l‑au ajutat mult și rugăciunile părintelui Ni­codim Kalia­nakis, de la Mănăstirea Ku­duma, care mai apoi a plecat la Sfântul Munte Athos, și cu care s‑a aflat într‑o strânsă legătură duhovnicească. Ridica­rea părintelui Sofronie din războiul în care fusese rănit, dar nu fusese învins, i‑a sporit râvna pentru rugăciune și ne­voință. Povățuitorul său, Sfântul Nichi­for, îl sprijinea după adormirea sa mai mult decât o făcuse în timpul vieții sale pământești.

În anul 1975, părintele Sofronie a fost hirotonit preot, prilej cu care a primit numele Sfântului Evmenie din Kuduma. Acesta, îm­preună cu Sfântul Partenie, fratele său mai mare, ctitorise mă­năs­tirea din Kuduma în urma unei arătări minunate a Maicii Domnului. Du­pă hirotonia părintelui Evmenie Sa­ri­dakis, care a avut loc la Mănăstirea Kaliviani, Dumnezeu i‑a înmulțit daru­rile. Era atât de iubitor de aproapele, încât la sfintele slujbe pomenea mii de nume, la vii și la morți. În fiecare duminică mergea cu Sfintele Taine în sa­loane și împărtășea bolnavii. Vestea despre virtuțile și harismele părintelui Evmenie s‑a răspândit în multe locuri, și din ce în ce mai mulți oameni veneau la el pentru a‑i cere ajutorul. Oricât de apăsați de încercări sau chiar de dez­nă­dejde erau cei care îi cereau ajutorul, pă­rintele îi încuraja, spunându‑le că sunt bi­ne și dându‑le nădejdea că vor reuși să se pună pe picioare. Chipul său era în per­manență luminat de un zâm­bet, ba chiar uneori părintele râdea, din prea­pli­nul inimii, într‑un mod în care Îl slă­vea pe Dumnezeu pentru toate. Deși unii l‑au judecat pentru râsul său, jude­cându‑l pripit, prin acest râs binecu­vân­tat el a adus mângâiere multor suflete întristate. Pentru lucrarea sa jertfitoare, în anul 1992, mitropolitul Iacob al Niceei l‑a ridicat la treapta de arhimandrit. Dumnezeu i‑a dăruit pă­rin­telui Ev­menie mai multe harisme:  a vederii cu duhul, a înainte‑vederii și a vinde­că­rii bolnavilor. De multe ori, părintele le spunea pe nume celor care veneau la el pentru prima dată. Uneori, la spove­da­nie, știa păcatele înainte ca oamenii să apuce să i le spună. A primit darul fa­ce­rii de minuni, dar nu se mândrea pen­tru harismele pe care le primise de la Dumnezeu. Odată, mergând la grădina zoologică din Londra, părintele a văzut un tigru indi­an foarte agitat, care sărea în sus și în jos. Vizitatorii stăteau departe de gardul de sârmă, dar părin­tele s‑a apropiat și, spunându‑i să se li­niștească, a făcut semnul crucii peste el. Atunci, tigrul și‑a îndoit labele din față de trei ori și a plecat capul, în semn de închinăciune. Vizitatorii erau uimiți de faptul că tigrul arăta că i se supune pă­rintelui. Dumne­zeu lucra multe minuni, pentru rugăciu­nile sale, prin care s‑a adeverit puterea cre­dinței creștine.

Părintele Evmenie a fost în multe pelerinaje. A fost de mai multe ori la Sfântul Munte Athos, unde și‑ar fi dorit să își petreacă ultima parte a vieții. A fost la mănăstirile de la Meteora, la Te­salonic, în Țara Sfântă, la Muntele Si­nai, în Constantinopol, în Rusia, la Pe­cerska, dar și în Anglia, la Essex.

În ultimii ani de viață, problemele mari de sănătate au început să îi pro­voa­ce mari suferințe părintelui Evme­nie. Avea probleme cu diabetul, i se îm­bolnăviseră ochii, rinichii și pi­cioa­rele. Dar răbda toate fără cârtire. În­tr‑o du­pă‑amiază, când avea febră foarte mare, a spus: „Trăiască febra! Tră­iască febra!”

Pentru că starea sănătății i se agra­va, a fost internat pentru trei luni într‑un spital. Când medicii s‑au hotă­rât să îi taie un picior bolnav, și le era greu să se decidă dacă să taie deasupra ge­nunchiului sau sub genunchi, părin­tele s‑a mâhnit. Atunci directorul spita­lului a decis că nimeni nu îi va tăia pi­ciorul bolnav. Dar, spre surprinderea me­dici­lor, piciorul i s‑a vindecat.

Însă, după o perioadă de timp, problemele de să­nătate i s‑au agravat și părintele a tre­buit să fie din nou inter­nat. După ce s‑a în­tors din Anglia, a spus: „De azi înain­te, viața mea nu va mai fi la fel. S‑a ter­minat pentru pă­rin­tele Evmenie epoca de aur. După aceas­tă călătorie în Anglia, am înțeles că de‑acum trebuie să urc din nou pe cru­ce. De la cruce am în­ce­put și pe cruce voi sfârși.” Deși era orb, fapt constatat și de o doctoriță oftalmolog, părintele mergea singur la biserică, citea Evanghelia, îm­păr­tășea bolnavii. Și aceasta în chip mi­nunat, prin biruirea legilor firii. În ultima parte a vieții sale, părin­tele Evmenie a fost internat la Spitalul Evanghelismos din Atena. Sa­lonul său devenise chilie monahală. Părintele se ruga mult și primea deseori pelerini. Cu câteva zile înainte de tre­ce­rea la Dom­nul, cunoscându‑și de mai înainte data morții, a spus: „S‑au sfârșit toate. Dom­nul a spus că am obosit. Ei, încă pu­țin…” Înainte de a muri, bolile i‑au prici­nuit dureri groaznice. Uneori plângea, fără să spună nimic, dar nu a cârtit. În ziua de 23 mai 1999, în Du­mi­nica prăznuirii Sfinților Părinți de la Si­nodul întâi Ecumenic de la Niceea, Sfân­tul Evmenie Saridakis a trecut la Domnul. Înainte de a muri, unii dintre uce­nici se temeau că după adormirea sa îi va uita, a spus: „Nu, niciodată” Și, în­tr‑a­devăr, după moartea sa numărul mi­­nunilor sale s‑a înmulțit. Imediat du­pă trecerea sa la Domnul, mai mulți ucenici au mărturisit că l‑au visat într‑o biserică luminoasă, binecuvântându‑i în chip minunat. Mormântul său din Creta a devenit loc de pelerinaj, pentru că vestea despre harismele sale s‑a răs­pân­dit cu repeziciune. Persoane care aveau diferite boli sau chiar oameni posedați de diavol au venit la mormânt și s‑au tămăduit. Sfântul Evmenie s‑a arătat de multe ori, în vise sau vedenii, ajutân­du‑i pe oameni în momentele de cum­pănă. La aproape zece ani de la trecerea în rândul sfinților Sfântului Nichifor cel lepros, care a avut loc pe 1 decembrie 2012, pe 14 aprilie 2022, Patriarhia Ecumenică l‑a trecut în rândul sfinților și pe urmașul său, Sfântul Ev­menie Saridakis, noul făcător de mi­nuni. Fie ca pentru rugăciunile lui Dum­nezeu să ne acopere și să ne dea putere pe calea cea îngustă a mântuirii. Amin.

(Această viață a fost alcătuită după datele biografice prezentate în lucrarea Sfântul Evmenie – Bunul păstor și de minuni făcător, scrisă de monahul Simeon, apărută la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, în anul 2022.)

Donează pentru
Asociația Triadikon

Suntem o organizaţie non-guvernamentală, non-profit, cu beneficiu public, al cărei scop este sprijinirea materială și duhovnicească a persoanelor aflate în nevoi, publicarea de cărți, articole, materiale video, organizarea de conferințe și expoziții, pelerinaje, implicarea în activități de educație a tinerilor.

Vom folosi gestul tău filantropic pentru a continua acest proiect, a-l dezvolta și a bucura cât mai multe suflete de vestea cea bună adusă în lume de Domnul nostru Iisus Hristos!

Numele donatorilor vor fi pomenite în Sfântul Munte Athos la Sfânta Liturghie.

Transfer bancar:

Beneficiar: Asociația Triadikon

Cod fiscal: RO38581032

Cont LEI: RO69 BTRL RONCRT 0400844901

Cont EURO: RO19 BTRL EURCRT 0400844901

Cont DOLARI: RO23 BTRL USDCRT 0400844901

Cod SWIFT: BTRLRO22

Banca: Banca Transilvania S.A.

Paypal/Card bancar fără cont Paypal:

Domnul să vă răsplătească jertfa!

Facebook
WhatsApp
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.