Evocare a Starețului Sofronie (Saharov) – ucenicul Cuviosului Siluan Athonitul –, adormit în Domnul pe 11 iulie 1993 la Maldon (Essex)*
De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor care veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el înșuși această desăvârșire, adică se ruga adânc.
Foarte cunoscutul stareț Sofronie care a trecut acum de la viață la Viață, viețuitor în obște, ascet și duhovnic athonit, reprezintă o odrăslire nemuritoare a fericitului Sfânt Siluan († 1938), a cărui biografie a alcătuit-o cu minunată străvedere duhovnicească și a lăsat-o moștenire plinătății Bisericii. Starețul Siluan e cel care l-a chemat pe venerabilul nostru stareț, zicând: „Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”[1].
Epoca noastră avea nevoie de asceza și de experiențele mistice ale părinților noștri; iar cuvântul starețului nostru era autentic ca și cuvântul Sfântului Siluan.
Oh! Starețul Siluan însuși înțelegea că nepătimirea – care e pentru noi un element indispensabil – atârnă de dogmele ortodoxe și de rugăciunea zilnică; cu atât mai mult o înțelegea și starețul nostru, care trăiește acum împreună cu îngerii și sfinții ca un părinte ecumenic, și care și-a ținut până la sfârșit experiența inimii lui.
Suntem binecuvântați toți câți am primit sau vom primi cinstitul său nume, al lui Siluan Athonitul, fiindcă mila și binecuvântarea sfinților umplu tot pământul și învie pe cei morți, întrucât Domnul biruitor îi face vii pe cei ce le primesc.
Câte minuni ale Duhului Sfânt nu vedem în viața Sfântului Siluan, care a trăit ca sfinții din vechime, cu iubire de osteneală, „prospețime”, naturalețe și vitejie sufletească, din care ne împărtășim și ne înveselim.
Dar iată că vedem încă și mai mult! Pe părintele nostru, starețul Sofronie, pe care l-am iubit mult. Da, cuvântul și faptele lui sunt vrednice de crezare.
Strălucirile, norii, feluritele greutăți și îndeosebi participarea lui la viața Sfântului Siluan au devenit revelația intervenției lui Dumnezeu în om. Sfântul nostru stareț a suferit, a plâns; inima lui și pieptul lui erau suferințe tainice. A trecut prin căi dureroase, în necaz și răbdare. Cum anume? Puterea sfântului e harul lui Dumnezeu. În toate acestea, „a pătimit cele dumnezeiești”[2] și în iubire ketonică ne-a predat stările negrăite ale arătărilor lui Dumnezeu în lumina necreată. „Lărgește-ți gura și o voi umple pe ea” (Ps 80, 11); aceasta spunea starețul Sofronie și așa a fost.
Sănătatea sa precară nu l-a împiedicat să-și chinuie trupul de bunăvoie, astfel încât dând sânge să ia duh și să împărtășească lumina lui Hristos mulțimilor credincioșilor, care se apropiau de el cu încredere absolută. Și cine n-ar fi vrut, fie și în tăcere și liniște, să se adape din aceste izvoare ce țâșneau în tăcere apă și sânge?
Din această „cunoaștere personală a Dumnezeului Celui Viu”, care, precum scrie el însuși, e „un dar incomparabil”[3], starețul Sofronie a zugrăvit icoana adevăratei vieți creștine și a insuflat iubirea lui Dumnezeu, care învăluie întreaga creație, în sute și mii de suflete care l-au cunoscut și au fost născute de el la viață și care îl mărturisesc ca pe un „bărbat plin de Duh Sfânt” (cf. FA 6, 5), un martor autentic al roadelor experienței vieții în Hristos.
Această viață cuviosul stareț a transmis-o și mănăstirii întemeiate de el în Maldon (Essex) în Anglia. Cine oare nu intră în ea fără să simtă o mare bucurie întrucât mănăstirea poartă binecuvântarea Sfântului Nicodim Athonitul, al Cuvioșilor Paisie Velicikovski și Serafim din Savor, a Sfântului Siluan Athonitul și a sfântului și seninului stareț Sofronie, care e inima acestei comunități monahale? Viața cotidiană a fraților, monahi și monahíi, e cufundată în iradierile strălucitoare ale Ortodoxiei, a cărei mică expresie este, zguduind și atrăgând tot pământul de sub cer prin Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl insuflă.
Toată viața din mănăstirea aceasta e o bucurie dumnezeiască, o viețuire cerească, o dănțuire împreună cu îngerii, o veselie nesfârșită, o petrecere în Dumnezeu. E firesc să existe și lipsuri materiale; dar mănăstirea trăiește și crește prin puterea cuvioasă și binecuvântările sfântului stareț Sofronie care trăiește în ea. Frăția internațională de aici dă și o senzație a ecumenicității și autenticității Bisericii din vremurile apostolice. Fără să existe scopuri interesate, programe sau planuri ținând de lumea aceasta, singurul scop este de a ajuta sufletele care aleargă spre colțul acesta de cer și a le duce la veșnicie.
E cunoscut în viața Bisericii noastre că poporul lui Dumnezeu iubește slujbele monahale și petrecerea împreună cu monahii, ca o înnoire a căii sale duhovnicești. Astfel și mănăstirea din Maldon, mai cu seamă și în chip firesc duminicile și de sărbători, dă ospitalitate mulțimii credincioșilor care se scrug într-acolo și rămân până după-amiază, fără să dea impresia de a fi turiști. Primirea e inimoasă, însuflețită, spontană și aleasă. Toți monahii se dedică cu iubire emoționantă și jertfe închinătorilor veniți, lucrul destul de obositor pentru cei ce urmăresc rugăciunea în isihie. De asemenea monahiile, inimi transparente, curate, comunică și ele o căldură duhovnicească.
Însă oamenii înțeleg jertfa monahilor, și după puterile lor contribuie la susținerea vieții lor. E într-adevăr minunată întrepătrunderea dintre monahi și laici, în care se manifestă limpede diversitatea din Biserica Ortodoxă. Unul mărturisește, altul catehizează, altul învață pe adulți, altul se ocupă de copii, alții discută temele propuse și rezolvă nedumeriri. Toți zidesc cu fapta și cu cuvântul din experiența revelată pe care le-a lăsat-o cuviosul stareț.
De multe ori din iubire față de frăție vine și Preasfințitul Mitropolit al Pergamului, Ioannis (Zizioulas), oferind comoară bună din tolbele cunoștințelor sale teologice, cu seriozitate și noblețe. Prezența lui e strălucitoare și măreață.
Ce să spunem însă despre scrierile starețului nostru „cu cuvânt frumos”, care, prin iradierea lor dincolo de cele văzute, vor fi meditate ca o comoara ascunsă în adâncurile sufletului? Nu va mai fi nevoie să cercetăm de acum cărțile duhovnicești și tâlcuirile Părinților din vechime. Avem senzația că scrierile starețului Sofronie alcătuiesc o veritabilă nouă Filocalie. Într-adevăr! Ele sunt dreptarul exact, busola singură, călăuza întâlnirii cu Dumnezeu, vistieriile cunoștinței dobândite, care dăruiesc dulceața harului și a nădejdii, și înalță numaidecât sufletele spre veșnicie.
Aprofundând aceste cărți sfinte, prin care întreaga lume a primit posibilitatea apropierii de Dumnezeu, suntem emoționați și îl cinstim ca pe un sfânt, ca pe un înger, înfățișat acum la tronul măreției lui Dumnezeu.
O mare și adâncă dorință există ca Biserica să înflorească și alte prezențe vii asemănătoare, prin care mulțumim cu recunoștință Domnului, Cel preamărit întru sfinții Săi, fiindcă El este „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (Ap 1, 8). Pe El Îl caută Occidentul și Îl găsește în frăția ocrotită de Dumnezeu a sfântului stareț Sofronie, cel sfințit și care ne sfințește pe noi prin Dumnezeu Cel ce lucrează prin el.
Întotdeauna Ortodoxia a biruit prin experiența vieții lăuntrice și a dat mărturie despre sine prin puterea Duhului, ca astfel să se facă vădit cuvântul Evangheliei că „puterea lui Dumnezeu se săvârșește în slăbiciune” (2 Co 12, 9).
E ceea ce arată realitatea vie a mănăstirii cinstitului Înainte-mergător Ioan Botezătorul din Maldon, care este o experiență de viață adevărată, trăită nu în pustiul Iordanului, ci în lumea europeană, lume pe care o face necontenit vie prin experiențele date de Dumnezeu ale Părinților. – „Da, da, da!”[4]. Experiențe de neuitat! Suntem întemeiați pe rădăcinile și temeliile sfinților stareți ai Athosului care îmbogățesc Ortodoxia Occidentului. E o comoară pentru întreaga lume, ca un telescop al lui Dumnezeu.
Chiar și numai ecoul starețului transmite viața; nu ca un mort, ci ca un înviat și pătruns de duhul vieții, precum am cunoscut și am văzut și știm și am binecuvântat pe Dumnezeul nostru în adâncurile voii Tatălui împlinite în Duhul Cel Viu împreună cu sfinții mucenici arătați întru putere.
Sfântul nostru e un înger, o „stea plăcută” în lumina Domnului, care vede de acum fața Tatălui nostru Cel din ceruri. Iată o mare slavă și o mare fericire.
* Publicată în buletinul bilunar Protaton 45 (1994), p. 224-229.
[1] Cf. ARCHIMANDRITE SOPHRONY, Starets Silouane, Éd. Présence, Sisteron, 1974.
[2] Cf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile dumnezeiești 2, 9, PG 3, 648B [trad. Rom. Cit., p. 142].
[3] ARCHIMANDRITE SOPHRONY, Voir Dieu tel qu’il est, ed. Labor et Fides (Perspective orthodoxe 5), 1984, p. 173.
[4] Obișnuia să spună în rusește bătrânul Sofronie în semn de acceptare a celuilalt de acord cu el.
Sursa: Arhimandritul Emilianos, Cateheze și cuvântări, Vol. 1, pp. 185-188, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.