Ascultarea le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul.
Cea mai mică neascultare de Stareţ alungă harul.
Toate patimile se tămăduiesc încetul cu încetul prin ascultare.
Nici preoţia, nici postul, nici nevoinţa nu mântuiesc. Numai ascultarea.
Ascultarea face minuni. Ascultarea este smerenie. Aceasta va aduce toate harismele. Ca urmare a ascultării dăruieşte Hristos rugăciunea.
Ascultarea mântuieşte, iar nu rugăciunea.
Teologia este roada rugăciunii, iar rugăciunea este roada ascultării. Când ai ascultare, vei afla şi rugăciune, vei afla şi teologie.
Când nu ai ascultare, nu afli nimic. Şi dacă ai ceva, îl vei pierde.
Ascultarea este izvorul rugăciunii, iar rugăciunea este izvorul harului, al lacrimilor, al dumnezeieştii luminări, al căldurii şi râvnei dumnezeieşti.
Fără ascultare, oricâte am face din celelalte, nimic nu se săvârşeşte. Pentru o neascultare, Adam a pierdut raiul.
Şi nu să facem ascultare în cele care ne par nouă bune, căci atunci toţi fac ascultare. De Stareţ facem ascultare oarbă. După vreo 15 ani va veni şi ascultarea cea întru dreaptă socotinţă.
Ce înseamnă ascultare oarbă? O să vă lamuresc printr-o pildă (Stareţul strigă pe un frate):
– Adă un pahar cu apă.
– Să fie binecuvântat.
– Varsă-l jos.
– Să fie binecuvântat.
– Bre ticălosule, l-ai vărsat?
– Iartă-mă.
Vedeţi ascultare adevărată? Monah adevărat va deveni acela care face ascultare nefăţarnică. Gura lui să spună neîncetat «Iartă-mă! Să fie binecuvântat, Părinte!».
Când îl văd şi îl judec lăuntric pe Stareţ, să ştiu că nu merg bine. Nu sunt eu judecătorul Stareţului meu, ci el mă va judeca pe mine.
Diavolul care ne luptă face negrul alb şi albul negru. El poate să răsucească ceva din ceea ce spune sau face Stareţul.
Gândul celui împătimit şi diavolul devin una, ca să împiedice credinţa şi ascultarea, de care atârnă mântuirea.
Pentru aceasta, niciodată şi cu nici un chip să nu crezi gândului tău, orice ţi-ar zice. Numai apă să bei fără binecuvântare, atunci când ţi-e sete. Pentru orice altceva ai vrea să faci, să iei binecuvântare”.
Aflăm în Paterice că, pentru a încerca ascultarea ucenicului său, Stareţul îi poruncea să meargă să fure, iar acesta plinea porunca fără şovăire. După aceea Stareţul înapoia pe ascuns cele furate şi tâlcuia că pentru străşnicia ascultării fără cârtire făcuse aceasta!
Părinţii socotesc această ascultare oarbă a fi cea adevărată, pentru că numai ea zdrobeşte împătimirea de sine, iubirea de plăcere şi egocentrismul, care închipuiesc urâciunea pustiirii şezând în locul cel sfânt (Matei 24, 15).
Rodul şi câştigul ascultării este tăgăduirea firii omeneşti care se vătămase după cădere. În ascultarea oarbă nu există nici un fel de mulţumire de sine sau de preferință pentru ceva, ci se împlineşte tot ceea porunceşte gura Stareţului sau a fratelui care îi ţine locul.
Să ne smerim întru sine şi sa ne vedem pe noi înşine păcătoşi, vinovaţi, nevrednici şi mai prejos decât toţi. Aceasta cere harul de la noi, căci suntem cu adevărat aşa, de vreme ce înlăuntrul nostru se mişcă patimile şi deprinderile omului celui vechi.
Asupra acestei osândiri de sine, ca şi cunoaştere de sine, stăruie îndelung Sfântul Simeon Noul Teolog.
Când obiceiul cel bun se înstăpâneşte, atunci duhul smereniei, mişcat de har, se apropie de inima şi de mintea omului, care îi vede pe ceilalţi ca sfinţi, ca îngeri, şi se mângâie întru lacrimile sale.
În Everghetinos citim despre Avva Nisteros că dobândise faimă de sfânt. Când l-au întrebat odată ce lucrare săvârşise în viaţa sa, a răspuns:
«Eu, părinţii mei, nici virtute nu am, nici vreo lucrare bună nu am făptuit. Când am intrat în mănăstire, am pus hotărâre şi am zis: eu şi măgarul una suntem. Aceasta m-am îngrijit s-o păzesc totdeauna. Niciodată nu m-am plâns, nu m-am văitat, n-am cârtit, n-am făcut neascultare, şi socotesc că aceasta este datoria mea: să urmez purtarea dobitoacelor faţă de stăpânii lor».
Iată nașterea din nou, reînnoirea, schimbarea la față, sfințirea. Celor câți L-au primit pe Iisus Cel smerit cu inima, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).
Dar dacă porunca Stareţului este greşită? Chiar şi dacă porunca Stareţului este greşită, datorită ascultării Dumnezeu o va întoarce către folos sufletesc.
Bătrânul Iosif spunea: «Celui ce ascultă porunca, fie ea şi strâmbă, îi va ieşi bine, ca răsplată pentru ascultare».
Nu are însemnătate cine este Stareţul. Cu ce s-a folosit Iuda, care îl avea ca Stareţ pe Hristos? Cu ce s-a folosit Gheezi, al cărui Stareţ era proroc? Cu ce s-a folosit Adam, care era în rai şi, într-un oarecare fel, îl avea ca Stareţ pe însuşi Dumnezeu? Cu nimic. Nici raiul nu i-a fost de folos, de vreme ce a făcut neascultare.
Cu cât ai mai multă dăruire şi credinţă către Stareţ, cu atât simţi lăuntric mai puţine împotriviri. Când simţi duhul împotrivirii mişcându-se înlăuntrul tău, este semn că nu ai credinţă şi iubire către Stareţul tău.
Cu cât mai multă dăruire şi ascultare ai către Stareţul tău, cu atât vei avea mai multă lepădare de sine. Nu te vei teme nici de Dumnezeu, nici de iad! Şi vine nepătimirea, pacea sufletească şi trupească, şi simţi viaţa veacului ce va să fie.
O! Fericită ascultare! Ce voi zice? Pe când eram ucenic, aveam alt har, altă rugăciune. Zburam ca un vultur. Acum sunt Stareţ. Vei spune că n-am căutat eu aceasta. Dumnezeu mi-a dat-o. Da, însă mi-aduc aminte starea aceea de ucenic, când mă simţeam ca un înger.
Numai diavolul ştie ce înseamnă Stareţ, ce înseamnă ascultare.
Rodul desăvârşitei ascultări l-am cercat la bătrânul Iosif. S-a întemeiat pe smerenie.
A spus ceva Stareţul? «Să fie binecuvântat!». Şi nimic să nu te tulbure, căci de vreme ce faci ascultare, te vei mântui.
Cu cât ai mai multă evlavie şi iubeşti pe Stareţul tău, cu atât vei dobândi mai mult har. Harul ascultării îl înconjoară ca un foc pe ucenic, şi diavolul nu poate să-l vatăme.
Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Ne vorbește Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița, Galați, 2004, pp. 74-78.