În părţile Lombardiei trăiau doi soţi foarte credincioşi care aveau multă evlavie la Maica Domnului. Pentru aceasta, cuprinşi de dor dumnezeiesc, au pictat pe un perete al casei lor icoana ei, cheltuind mulţi bani pentru ca ea să devină cât mai frumoasă şi mai măreaţă. De fiecare dată când treceau prin faţa icoanei, se închinau cu respect şi rosteau cântarea îngerească: „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie…”. Pentru acest obicei bun al lor, Maica Domnului le-a trimis toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Viaţa lor era plină de fapte bune, trăind în pace cu toată lumea. Din această pricină oamenii i-au numit „paşnicii”.
Aceşti creştini binecuvântaţi aveau un copil de trei ani care, văzând pe tatăl şi pe mama lui că de fiecare dată se opreau înaintea icoanei Maicii Domnului şi se închinau cu evlavie, a început să facă şi el la fel. Încet-încet a învăţat şi cântarea îngerească, pentru că o auzea în fiecare zi de la părinţii lui. Copilul însă nu se ruga din evlavie, ci dintr-o obişnuinţă bună, deoarece credea că Maica Domnului, aşa cum era zugrăvită stând pe tron, era Stăpâna casei.
Într-o zi, în timp ce se juca cu alţi copii pe malul râului, din lucrarea diavolului a căzut în adâncul apei. Copiii au vestit-o pe mama copilului care, împreună cu vecinii, au alergat la râu. Doi bărbaţi au sărit în apă, dar în ciuda nenumăratelor lor încercări, nu l-au putut afla pe copil.
Atunci mama copilului a alergat ca o nebună în josul râului nădăjduind că îl va afla acolo. Deodată îl vede pe copil în mijlocul râului stând pe apă ca pe un scaun. Văzându-l, mama lui a strigat cu o nespusă bucurie:
– Copilul meu, ce faci acolo? Eşti bine?
– Sunt bine, mamă! Stăpâna mă ţine şi de aceea nu mă tem!
Din pricina bucuriei mama copilului nu a înţeles despre care Stăpână îi spunea el. Doi bărbaţi au înotat până la mijlocul râului şi au luat copilul, pe care l-au dat apoi mamei lui. Ajungând acasă şi întrebându-l cum s-a izbăvit de înec, copilul a răspuns:
– Când am căzut în apă, Stăpâna casei noastre (şi copilul a arătat cu degetul spre icoana Maicii Domnului) m-a scos din apă şi m-a ţinut până ce au venit vecinii şi m-au luat.
Atunci toţi cei care se adunaseră să audă cele povestite de copil s-au închinat Maicii Domnului şi s-au minunat de iubirea de oameni şi de milostivirea ei. Toată noaptea au cântat tropare şi cântări de laudă în cinstea Maicii Domnului. Desigur cântarea cea mai iubită de toţi a fost: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.
Sursa: Arhim. Teofilact Marinakis, Patericul Maicii Domnului, Editura Evanghelismos (via Mărturie Athonită).