Rugăciunea lui Iisus, armă duhovnicească împotriva diavolului

În categoria: Cuvinte de Viață | 0

Icoana Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii, și Sfânta Cruce

Orice rugăciune este o lovitură dată diavolului.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, traducătorul în limba rusă al Filocaliei, ne îndeamnă ca, chiar dacă ne rugăm prost, chiar dacă simţim că rugăciunea noastră nu se înalţă atât cât am dori şi roadele ei întârzie să apară, să ne rugăm totuşi în continuare, deoarece diavolii cunosc puterea rugăciunii şi ajutorul pe care îl dobândesc de la Dumnezeu rugătorii şi de aceea fug.

Rugăciunea, ne încredinţează Evagrie Ponticul, este cea mai înaltă lucrare a minţii, utilizarea ei cea mai înaltă şi, de aceea, este şi cea mai ispitită de diavoli.

Prin urmare, fiecare formă de meditaţie la Dumnezeu, şi, în mod deosebit fiecare rugăciune este o tămâie care împrăştie şi izgoneşte lucrarea acestor duhuri rele, însă o eficienţă deosebită în lupta noastră împotriva acestor duhuri rele o are rugăciunea lui Iisus, o rugăciune care se poate rosti de către oricine, oricând şi oriunde. De aceea, ea este o rugăciune la toată nevoia, de tot locul, de toată vremea sau la tot ceasul.

În cadrul rugăciunii lui Iisus, locul esenţial îl ocupă invocarea sau pomenirea numelui Său. Paza inimii sau trezvia, spre care tinde rugătorul, se realizează prin pomenirea neîncetată a numelui lui Iisus, prin care sunt îndepărtate toate ispitele.

Spiritualitatea filocalică acordă o valoare şi un rol deosebit numelui lui Iisus. Isihie Sinaitul vorbeşte despre „dulcele şi bunul nume al lui Iisus”, care aduce, cu adevărat, pace sufletului şi golire de gânduri pătimaşe, iar Filotei Sinaitul ne spune că prin invocarea cu credinţă a „numelui sfânt şi prea cinstit al Domnului Iisus”, rugătorul află reazemul esenţial, ajutorul fundamental în lucrarea sa.

Prin invocarea neîncetată a lui Dumnezeu, ne curăţim inima noastră de gândurile pătimaşe şi izgonim pe vrăjmaşii spirituali din ea, ne vindecăm de „răul uitării şi de cele ce izvorăsc din ea”. Prin chemarea lui Dumnezeu, mintea primeşte o schimbare dumnezeiască.

Chemarea continuă a lui Iisus nimiceşte nu numai patimile, ci şi lucrarea lor.

În lipsa preasfântului şi preadulcelui nume, „totul se surpă în chip înfricoşat, mai bine zis, nimic nu mai avem din cele ce ne sunt de folos”, iar avându-l pe acesta în suflet, „tot ce ne este potrivnic se depărtează, nici un bine nu ne mai lipseşte şi nimic nu ne este cu neputinţă ”.

Chemarea, invocarea sau pomenirea numelui Domnului este „lucrare înfricoşătoare şi prea cinstită, mai presus de orice nume şi lucrare”, „născătoare de lumină şi desfătare, ce nu se poate învăţa decât prin experienţă”.

Precum fără corabie nu se poate trece marea, tot la fel, fără rugăciunea şi chemarea neîncetată a lui Iisus, nu este cu putinţă a izgoni momeala gândului rău”.

Monah cu mătăniile în mâini
Monah cu mătăniile în mâini

Numele lui Iisus „biciuieşte pe vrăjmaşi”. Chemarea lui Iisus preface în cenuşă amăgirile drăceşti, nepermiţându-le „să-şi arate minţii în oglinda cugetării, nici începutul intrării, pe care unii o numesc momeală, nici vreun chip oarecare şi nici să grăiască niscai cuvinte în inimă”.

Numele lui Iisus opreşte orice ispită, orice „chip drăcesc” să pătrundă în planul conştiinţei, nimicindu-l încă din starea de momeală sau chiar şi mai mult, de „cuvânt interior”.

Numele Domnului nostru Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, „smereşte pe balaurul care stăpâneşte pe întinderile ei”.

Prin aducerea aminte continuă a numelui lui Iisus, se curăţă văzduhul inimii şi al minţii de nourii întunecoşi şi de vânturile duhurilor răutăţii.

În acest orizont curăţit de orice patimă şi de orice păcat, străluceşte lumina dumnezeiască a lui Iisus.

Această pomenire a Domnului Iisus întoarce sufletul la strălucirea sa firească, dă inimii formă dumnezeiască, naşte în mintea rugătorului o „anumită stare dumnezeiască”.

Numele lui Iisus, strigat cu curăţie în adâncul inimii, e un izvor nesecat din care izvorăsc cu prisosinţă toate bunătăţile.

Filotei Sinaitul ne spune că „pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, obişnuieşte să împrăştie cu iuţimea inimii şi cu încruntarea mântuitoare toate vrăjile gândurilor, înţelesurile, cuvintele, nălucirile, chipurile întunecoase şi, simplu vorbind, toate mijloacele prin care luptă cu aprindere atotpierzătorul, căutând să înghită sufletele.

Iar Iisus cel chemat le arde pe toate cu uşurinţă, căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră decât în Iisus Hristos.

Numele Domnului Hristos, chemat neîncetat, ne uşurează de toate greutăţile şi, cu vremea, când ne obişnuim şi ne îndulcim cu el, ajungem să cunoaştem prin cercare că acest lucru nu e cu neputinţă, nici greu, ci cu putinţă şi uşor”.

Alături de numele Domnului Iisus, o putere mare şi un ajutor puternic ne dau, în lupta aceasta nevăzută, îngerul păzitor al vieţii noastre, cel prezent lângă noi încă din clipa Botezului, sfântul ocrotitor al vieţii noastre, adică sfântul al cărui nume îl purtăm, precum şi toate puterile îngereşti şi cetele sfinţilor, atunci când le chemăm cu credinţă, cu viaţă curată şi prin rugăciune stăruitoare.

 

Sursa: Nevoitor, Război în văzduhul inimii. Cuvinte ale Părinților filocalici despre războiul nevăzut, Editura Credința Strămoșească, 2001, pp. 122-125.

Abonează-te la newsletterul TRIADIKON!

Vei primi periodic ultimele postări importante: cuvinte duhovnicești, chipuri sfinte, interviuri, convertiri, minuni și multe altele.

Te poți dezabona în orice moment.

Distribuie:

Lasa un comentariu...