Pustnicii nevăzuți ai Sfântului Munte Athos

În categoria: Sfântul Munte Athos | 1

Pustia Sfântului Munte Athos
Dialog duhovnicesc între un bătrân monah aghiorit și câțiva pelerini greci, despre pustnicii nevăzuți ai Sfântului Μunte, pustnici despre care de-a lungul timpului au mărturisit mulți părinți aghioriți vrednici de crezare. (I.V.)

 

E iarnă. Puţini vizitatori la mănăstirea athonită. Ajunşi la poartă, arhondarul ne primeşte cu bucurie şi ne oferă obişnuita trataţie aghiorită, rachiu şi rahat. Ne spune, spre marea noastră surprindere, că în câteva ore va începe privegherea de noapte în biserica mare a mănăstirii.

– Darul lui Dumnezeu, am spus noi, gândindu-ne să ne odihnim puţin înainte, pentru slujba de toată noaptea.

– Unde o să mergeţi acum?, se auzi vocea monahului ce cobora spre grădini, la ascultarea lui, ca să hrăneacă animalele care, de foame, începuseră să se facă auzite.

– Gheronda, n-avem unde să mergem în altă parte pentru odihnă, decât la bibliotecă sau la chiliile noastre.

– Veniţi cu mine, ca să nu vă rătăciţi, strigă monahul.

– Să fie binecuvântat!, am spus noi, şi l-am urmat îndată.

Traversarăm grădinile cu lăptuci, cu vânătă, şi cu dovleci uriaşi cum nu mai văzuserăm până atunci.

Monahul iubitor de străini ne urcă într-o căsuţă din grădină, într-un balcon, aş spune improvizat, lat de 70-80 de centimetri, de unde se putea zări toată Egeea. Începu apoi să ne prezinte împrejurimile necunoscute nouă, în timp ce ne oferea cafea, covrigei, susan cu miere, şi pesmet.

Fără de veste, sub balconul de lemn, apăru un monah zdrenţăros, înaintat în vârstă, vesel şi plin de bunătate, ce ţinea pe umăr un sac din păr. Ne-am gândit că pustnicii au aflat de sfânta priveghere şi au venit ca să ia parte la ea.

– Gheronda, strigă monahul, stai puţin să-i cunoşti pe oaspeţii noştri şi să mănânci ceva, urcă la noi ca să te odihneşti. E greu urcuşul.

– Să fie binecuvântat, spuse monahul necunoscut şi, cu o viteză fulgerătoare fu lângă noi.

– Eu plec, merg să hrănesc animalele, că nu aşteaptă pe altcineva. Să închideţi uşa şi să urcaţi singuri la biserică, spuse stăpânul casei, şi plecă.

În scurt timp se aşternu liniştea, nimeni nu scotea o vorbă. În clipa aceea, cu toţii ne-am dat seama de uriaşa diferenţă. La ora aceea a după-amiezei, în lume stăpânea vânzoleala, hărmălaia, obligaţiile, slujbele, zbuciumul şi alergătura neîncetată. Pe când aici, în republica athonită, era vremea tăcerii, a pregătirii lăuntrice pentru Taina Vieţii, pentru Dumnezeiasca Liturghie. Cu toţii se pregătesc dinainte în tăcere, în linişte deplină, în isihie, în desfătare lăuntrică, tainică, în rugăciunea inimii, pentru ca să poată trăi Taina, să poată trăi evenimentele, să ia parte cu adevărat la Cina cea fără de moarte şi neapropiată a Stăpânului. Pentru a se face părtaşi cinei celei veşnice a lui Hristos, iar de acolo să meargă spre noi lumi, învrednicindu-se a trăi Taina veacului ce va să fie.

pustnic

Atunci era momentul potrivit, era momentul să profităm de ocazie şi să-i cerem bătrânului un cuvând din experienţa sa.

– Ce vreţi să vă spun? Orice v-aş spune ar fi o pierdere de vreme, spuse călugărul. Nu am nicio calitate şi nu merit atenţia voastră. Mai bine spuneţi-mi voi: ce se mai întâmplă prin lume?

– Lumea e plină de probleme, Gheronda, răspunse un tânăr din grupul nostru, nimănui nu-i mai pasă de viitorul tinerilor sau al ţării noastre.

– Avem un Dumnezeu, nu te îngrijora, încă nu a venit sfârşitul. Nici măcar nu au fost luaţi din lumea asta pustnicii nevăzuţi. Locul acesta e plin de ei, spuse monahul arătând spre bătrânul Athon.

– Ce-aţi spus Gheronda? Cine sunt pustnicii nevăzuţi? Explicaţi-ne dacă vreţi, spuse tânărul. I-aţi văzut vreodată?

În acel moment curiozitatea noastră atinse apogeul, îl priveam pe bătrân nemişcaţi, de parcă nici nu respiram, eram uimiţi cum de venise în discuţie acest subiect arzător despre care nu mulţi au auzit.

– Nu vă temeţi, continuă bătrânul, Dumnezeu va învia patria noastră, acum ne încearcă, pentru că L-am uitat, pentru că Îl dispreţuim, trăim departe de El, ne-am construit raiuri pământeşti mincinoase, şi am uitat raiul cel ceresc, dar încă nu s-au pierdut sfinţii şi nici pustnicii nevăzuţi şi goi ai Athonului. Locul acesta este plin de ei, când vor dispărea aceştia să vă temeţi, pentru că atunci va veni sfârşitul lumii.

– Cine sunt aceştia Gheronda, şi unde trăiesc? Chiar mai există şi astăzi?

– Există, copilul meu, sunt nevoitori athoniți nevăzuţi, fără haine, părinţi mistici care trăiesc în grădina asta a Maicii Domnului, în Sfântul Munte.

– Câţi sunt, Gheronda?

– Sunt destui, unii zic că nouă, alţii că şapte, alţii zece, iar alţii zic că-s doisprezece. Aceştia petrec prin locurile foarte pustii ale Athonului ca să rămână nevăzuţi de ochii noştri. Se arată ici şi colo, cui vor ei, în special monahilor care şi-au curăţit inima lor, dar uneori îşi fac simţită prezenţa şi unor închinători binecuvântaţi, cu viaţă curată şi creştinească. Bătrânul Arsenie Spileotul spunea într-una din povestirile sale, cum aceşti anahoreţi nevăzuţi şi neştiuţi duc o nevoinţă foarte aspră, lucrarea lor fiind rugăciunea neîncetată, adică se roagă cu inima pentru întreaga lume, şi pentru fiecare om care se primejduieşte. Au luat un har deosebit de la Domnul, de aceea pot să trăiască sub Athonul înzăpezit fără adăpost, fără haine, şi să rămână feriţi de ochii oamenilor. Pentru omul lumesc este neînchipuit de greu să creadă lucrul acesta, dar în ultimii douăsute de ani au început să se arate din ce în ce mai mult. În viaţa mea de călugăr am cunoscut oameni duhovniceşti şi cuvioşi părinţi care s-au întâlnit faţă în faţă cu aceşti nevăzuţi atleţi ai Domnului nostru. Astăzi îngăduie Dumnezeu ca din stâncile astea râpoase să se mai ivească astfel de asceţi, pustnici adevăraţi, ce trăiesc prin părţile inaccesibile, sălbatice ale Athosului. Supravieţuiesc prin minunea lui Dumnezeu. În Sfântul Munte există tradiţia care spune că atunci când unul din ei se duce la Domnul, un alt nevoitor aghiorit, dintre cei sporiţi, îi ia locul. Se spune că aceşti pustnici vor săvârşi ultima liturghie pe Athon, iar după apolisul dumnezeieştii liturghii, după „Pentru rugăciunile…”, va fi sfârşitul lumii, adică a doua venire a lui Hristos. Însă aceştia nu vor gusta moartea, ci se vor schimba, se vor transfigura, îi va preschimba încă şi mai mult harul lui Dumnezeu.

Pustnicul Stefan din Karoulia
Pustnicul Ștefan din Karoulia

 

– Gheronda, unde se află acum aceşti pustnici, unde au fost văzuţi ultima dată? Părintele Paisie i-a văzut vreodată?

– De unde să ştiu? În orice caz, Părintele Paisie nu voia să se vorbească despre aceşti nevoitori, pentru că, aşa cum ne spunea, ei nu-şi doresc această cinste de la oameni, ei sunt adevăraţii înţelepţi, ei Îl roagă pe Dumnezeu şi Îi spun: „Dumnezeul meu, nu ne da slava în viaţa aceasta, ci o păstrează pentru cealaltă, ca să ne preaslăvim împreună cu Tine acolo. Nu ne face aici cunoscuţi, ci în ceruri”. Acum, Părintele Paisie, spunea închinătorilor de încredere care îl vizitau, clerici şi monahi, că există opt părinţi, asceţi goi, nevăzuţi, care locuiesc în Athon, în jurul căruia umblă, iar când unul din ei moare, Dumnezeu aşează în locul lui un alt monah harismatic şi purtător de Dumnezeu. Părinţii mai vechi care s-au învrednicit să-i vadă de câteva ori, cu puţin înainte să plece la Domnul, povesteau celor mai tineri episodul acesta, cum i-au văzut pe neaşteptate, ce-au simţit, şi aşa mai departe. Acum haideţi să mergem. Vă aşteaptă ceva osteneală, spuse bătrânul, apoi îşi luă la revedere de la noi şi apucă drumul urcuşului.

Am dat slavă lui Dumnezeu că ni l-a trimis pe acest necunoscut, pe care l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi şi-a deschis inima pentru noi. Acest om pe care l-am întâlnit în grădinile mănăstirii ne-a adus mult folos vorbindu-ne despre pustnicii goi şi arătându-ne că Biserica noastră este revelatoare, şi în fiecare zi ne arată sfinţi, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cât de multe lucruri poate să dobândească cineva făcând un pelerinaj cu evlavie. Câte arătări şi sfinte descoperiri ar putea cineva să trăiască umplându-şi golul lăuntric cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, iar lipsit fiind de dumnezeieşti trăiri ale inimii, cât har poate să dobândească cineva întâlnind în drumul lui un smerit şi binecuvântat om, călăuză a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Am urcat la mănăstire. Privegherea începuse. Atunci am înţeles cu toţii că, în acea noapte de iarnă, aveam lângă noi ca ajutători şi spijinitori pe acei părinţi binecuvântaţi ai acelei sfintei mănăstiri unde privegheam, pe acei oameni binecuvântaţi care, copleşiţi fiind de dragostea dumnezeiască, şi-au afierosit întreaga viaţă lui Dumnezeu. Ocrotitori ai noştri văzuţi, şi neclintite călăuze spre Înpărăţia cerurilor.

Şi, desigur, puţin mai departe, priveghind în rugăcine, alţi ocrotitori nevăzuţi, goi în ochii noştri, dar strălucitor îmbrăcaţi cu harul necreat al lui Dumnezeu. Aceia, care cu rugăciunea lor sprijină întreaga lume, acei părinţi duhovniceşti care trăiesc rugăciunea ca pe o văpaie în inimă şi necurmat cântă Celui Iubit cu vocile lor cristaline ce se înalţă din stâncile prăpăstioase ale acestui meleag ceresc, Sfântul Munte Athos.

 

Sursa: din revista Το Τάλαντο, publicată de Biroul pentru Tineret al Sfintei Mitropolii a Larisei, noiembrie – decembrie, 2012.

Traducere de Andrei Pirea

Notă privind copyrightul

Abonează-te la newsletterul TRIADIKON!

Vei primi periodic ultimele postări importante: cuvinte duhovnicești, chipuri sfinte, interviuri, convertiri, minuni și multe altele.

Te poți dezabona în orice moment.

Distribuie:

Un comentariu

  1. Ileana Mariana
    | Reply

    Rugati-va pt noi .

Lasa un comentariu...