S-a născut în 1888 în orăşelul Lysi, din provincia Ammohostou, în Cipru.
În lume s-a numit Panaghiotis, şi a fost fiul lui Mihail Hatzipapaghiannis Mihailidis, ce provenea la rându-i dintr-un neam ce dăduse mulți preoți.
S-a născut cu un picior mai scurt, de aceea, întreaga viaţă a şchiopătat şi a avut de îndurat inimile împietrite ale oamenilor ce rânjeau ironic când îl vedeau. Din această pricină, mic fiind, nu a putut să se joace cu ceilalţi copii.
Încă de timpuriu, buna sa mamă l-a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică cât mai des.
L-a povăţuit să muncească cinstit şi să ierte toate din inimă.
Lui Panaghiotis nu-i plăcea să cânte, dar iubea psalmodierea.
Moartea mamei sale l-a mâhnit profund, iar purtarea mamei vitrege nu i-a fost spre alinare.
Doisprezece ani a învăţat meşteşugul cizmăriei, însă niciodată nu a uitat rugăciunea.
Cu toate că moartea surorii şi a fratelui său l-a îndurerat mult, el nu a deznădăjduit, ci şi-a continuat munca cu sârguinţă.
La un moment dat i s-a propus să se logodească cu o fată din acelaşi orăşel.
Cu toate acestea, în 1912 şi-a luat la revedere de la ai lui şi a intrat ca monah începător în Sfânta Mănăstire Stavrovuni [n.n.: Cipru].
Aici, încă de la început s-a arătat iubitor de ascultare, iubitor de virtute, şi ucenit râvnitor, virtuţi care i-au definit întreaga viaţă.
După un timp, a fost trimis la metocul mănăstirii, afierosit Sfintei Varvara, pentru a munci alături de alţi fraţi la ridicarea clădirilor.
Şi-a continuat şi aici cu sârg meşteşugul cizmăriei, ca prin aceasta să-i odihnească pe fraţi.
În această perioadă, egumenul său, părintele Varnava (†1948) l-a făcut rasofor.
Întotdeauna muncea rostind rugăciunea de-un singur gând, a lui Iisus, dobândind multă simplitate, blândeţe şi smerenie.
În 1920, din cauza problemelor financiare ale mănăstirii, părintele Parthenie, cu binecuvântarea egumenului său, a plecat spre Sfântul Munte.
S-a îndreptat spre frumosul aşezământ monahal de la Nea Skiti, la Coliba Sfântul Ioan Theologul, în ascultare la asprul şi îmbunătăţitul bătrân Agapie, care mai avea un ucenic cipriot, pe nevoitorul monah Simeon (†1963).
Ascultarea, tăcerea, privegherea, rugăciunea, şi slujirea caracterizau viaţa Părintelui Parthenie, care, pe lângă toate acestea, se mai îndeletnicea şi cu cizmăria.
Părintele Parthenie îşi împlinea asceza cu multă acrivie. Întotdeauna mânca acelaşi fel de mâncare, doar sâmbăta şi duminica consuma puţin ulei.
Bătrânul Agapie îşi povăţuia ucenicii mai ales prin a sa pildă de bunătate şi virtute.
Parthenie obişnuia să spună „binecuvântaţi!” şi, „să fie binecuvântat!”, fără să mai adauge nimic de prisos. Rostea rugăciunea neîncetat. Avea mulţime de lacrimi atunci când participa în biserică la sfintele slujbe şi la Dumnezeieştile Liturghii. Plângea şi când citea sfintele cărţi sau când rostea rugăciunea.
În 1921 a fost tuns în schima mare.
Părintele Parthenie era cu desăvârşire neagonisitor, neiubitor de bani şi neiubitor de slavă. Ca monah, nu ţinea în mână bani.
Rar se întâmpla să plece de la coliba lui iubită, nu purta discuţii şi nu avea prea multe legături cu oamenii.
Trăia cu mulţumire în anonimatul şi lipsa de slavă pe care le alesese.
Nu mergea la alte chilii, şi nici la alte mănăstiri. Niciodată nu a ieşit din Sfântul Munte. Avea înstrăinare deplină faţă de lume.
Înainte de plecarea bătrânului Simeon, au făcut sobor şi de atunci la colibă s-au mai adăugat doi fraţi.
Bătrânul Parthenie îi povăţuia pe monahi precum şi el fusese povăţuit de bătrânii lui, obişnuind să spună: „Copiii mei, mintea voastră să lucreze rugăciunea”, adeseori rostind și această vorbă: „Diavolul stă la pândă…”.
Până la sfârşitul vieţii, bătrânul Parthenie a dus o asceză foarte aspră, neîngăduindu-și nici un pogorământ. Spunea: „Bre copii, eu am văzut monahi care făceau nevoinţă mare! Eu nimic n-am făcut”.
Trăia fără zgomot, ascunzându-şi virtuţile, și dobândise o mare smerenie.
Diavolul îi aducea mult război, însă întotdeauna îl ajuta Maica Domnului.
Răbdarea pe care o făcea în încercări era de neînchipuit.
Pe 23 ianuarie 1973, după ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, cu multă pace şi seninătate şi-a dat sufletul Făcătorului său.
Să avem parte de rugăciunile sale!
Izvoare bibliografice:
- Μοναχολόγιον Ιεράς Μονής Αγίου Παύλου. Ιωσήφ Βατοπεδινού μοναχού, Οσίων μορφών αναμνήσεις, Sfântul Munte, 1995, pp. 125-129.
- Βίος Γέροντος Παρθενίου του υποδηματοποιού (1888-1973), Lefcosia, 2008 (de unde provine şi fotografia).
Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Μέγα Γεροντικό, Volumul al II-lea, Editura Mygdonia, pp. 861-864.
Traducere de Andrei Pirea