O întâlnire providențială: Monahul cu chip nepământesc

În categoria: Sfântul Munte Athos | 0

Călugăr ortodox

Autobuzul care urma să ne transporte în Careia [n.n.: capitala Sfântului Munte Athos] s-a defectat dintr-o dată şi nimeni nu avea idee cât va dura repunerea lui în funcţiune.

De altfel, şoferul care preluase rolul dificil de a remedia defecţiunea nu era mecanic de meserie. I s-a dat de nevoie „binecuvântarea” de a face ce-i trece prin cap pentru a rezolva cumva problema, avându-se în vedere că în Munte nu există ateliere specializate pentru autovehicule.

Întrucât, după socotelile şoferului, plecarea noastră urma să întârzie cel puţin 2 sau 3 ore, mi-am propus să cercetez puţin zona micului port Dafni, putând să găsesc astfel oricând un material interesant pentru scopul călătoriei mele din Sfântul Munte.

Desigur că o incursiune în intimitatea vieţii monastice, aşa cum mi-ar fi convenit cel mai mult, este deosebit de dificilă, necesitând din partea celui ce doreşte să-şi satisfacă curiozitatea o înzestrare cu abilităţi speciale şi o strategie specifică (îmbinată poate şi cu puţină „actorie”), întrucât monahii ţin cu stricteţe să respecte anumite reguli de comunicare cu laicii, alegând ei cum şi când să vorbească cu aceia care sunt interesaţi de acest lucru.

Spre exemplu, dacă un cetăţean obişnuit face orice ca să ajungă în faţa microfonului ca să dea un interviu, monahul rar acceptă să-şi deschidă gura pentru a face referire la viaţa, nevoile, trecutul, prezentul sau viitorul său. Aceasta afară de cazul în care consideră că astfel de menţiuni ar putea fi cumva folositoare, fiind legate de o anumită misiune concretă în lume.

Nu am şovăit, deci, să mă apropii – cu scopul de a provoca o discuţie – de un monah de vreo 40 de ani care stătea mai retras într-o parte a portului, privind larg spre marea ce se întindea în faţa lui.

Părea că trăieşte pe un alt tărâm, căruia îi era propriu un mod de problematizare şi de adunare în sine deosebit de ceea ce poţi întâlni în lume.

Monahul părea să ignore cu totul laturile practice ale vieţii (circulaţia, tranzacţiile comerciale etc.), atmosferă – atât de tipică porturilor din lume — ce putea fi surprinsă chiar şi în micul port Dafne.

Pe durata călătoriei îl fotografiasem dintr-o privire pe monahul singuratic aflat în spatele podului de acostare al vaporului, însă nu îndrăznisem în acel moment să-i vorbesc, întrucât întreaga lui atitudine indica foarte clar că tăcerea o considera ca pe un bun de o valoare superioară altora şi faptul că-şi dorea mai degrabă lipsa oricărui fel de discuţie, care odată începută nu mai sfârşeşte niciodată.

Pe faţa lui stăpânea liniştea şi curăţia, dovada nu numai a unei puteri de neînfrânt ce se sălăşluia în el, ci şi a unei vieţi neprihănite de care avea parte şi care nu lăsa nici cel mai mic prilej pentru suspiciuni viclene sau gânduri întunecate de orice fel.

Atunci când şi-a deschis gura ca să-mi vorbească, m-am minunat pur şi simplu de greaca lui perfectă, de dexteritatea cu care folosea cuvântul, de lexicul foarte bogat, de dicţia superioară, de sensibilităţile nenumărate şi de subţirimea lor, de felul în care problematiza existenţa; toate la un loc lăsând impresia – o pot spune fără reţinere — a ceva nepământesc şi angelic.

– Părinte, blagosloviţi!

– Domnul să te blagoslovească!

– Întrucât am venit în munte special ca să vorbesc cu cineva, aţi dori să mă ajutaţi?

– Dacă pot, cu plăcere.

– Cum pot ajunge la părintele Paisie?

– Veţi lua autobuzul până la Careia şi acolo vă vor arăta poteca. V-ar fi de folos să rămâneţi peste noapte la Careia, pentru că maşina s-a stricat şi veţi ajunge fără îndoială târziu.

– Sunteţi de mulţi ani în Sfântul Munte?

– De câţiva.

– Consideraţi toţi aceşti ani de când sunteţi aici că v-au fost de folos?

– Desigur, ei şi-au pus o pecete pe viaţa mea.

– Cum aţi luat hotărârea să vă faceţi monah?

– Altul este cel care a hotărât, nu eu.

– Aveţi încredere desăvârşită în drumul pe care îl urmaţi?

– Dacă puteţi să-mi indicaţi un altul mai bun, cu bucurie l-aş urma.

– Înainte să deveniţi monah v-aţi asigurat de partea dumneavoastră consimţământul oamenilor?

– Pur şi simplu nu am făcut decât să validez într-un fel planul lui Dumnezeu în ceea ce mă privea. De ce altceva ar mai fi fost nevoie?

– La ce vârstă s-a întâmplat aceasta?

– Când aveam treizeci de ani.

– În lume vă simţeaţi în siguranţă?

– În siguranţă, da, adunat în sine, nu. Am avut o meserie foarte bună şi nici o problemă economică, dar mă transformasem într-un robot. Câştigam mulţi bani, dar simţeam în mine un gol pe care nu reuşeam să-l umplu cu nimic.

– Era vorba, altfel spus, de o greutate sufletească?

– Simţeam câteodată un mare gol şi aveam parte de o paralizie sufletească stranie, ce avea efect asupra tuturor simţurilor.

– Ce vă supăra în lume?

– Chipul plin de falsitate pe care îl afişau oamenii. Prestidigitaţia (scamatoriile existenţiale) şi vicleşugurile pentru asigurarea unei vieţi cât mai comode pe pământ.

– Aceasta în timp ce dumneavoastră simţeaţi că aveţi ca destinaţie principală cele de Sus?

– M-a terorizat întotdeauna ideea de a avea parte pe pământ de un sfârşit înfricoşător.

– Vreţi să spuneţi că viaţa de monah este mai atractivă?

– Atunci când eşti monah, există alte urgenţe sau priorităţi.

– Ele sunt mai importante din punct de vedere existenţial?

– Totul se mişcă spre altă direcţie.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Este vorba de o viaţă care nu mai cultivă iluziile.

– Vreţi să spuneţi că viaţa în lume se situează la un nivel inferior?

– Nu am spus aşa ceva. În ceea ce mă priveşte, nu am vrut decât ceva care să se situeze peste ceea ce înseamnă lupta zilnică pentru supravieţuire.

– Mai există, poate, vreun numitor comun între Sfântul Munte şi societatea de consum?

– Poate o anumită stare de extenuare care este proprie celor două lumi din cauza unei solicitări (consum) continue. Desigur, pentru motive cu totul diferite.

– Dacă tot e vorba de consum, puteţi să stăpâniţi asupra patimilor?

– Există o anumită tensiune dar şi o voinţă care ar trebui să guverneze peste ele. Rezistenţa fiecăruia diferă.

– Adică există şi aici giganţi dar şi pitici duhovniceşti.

În momentul acela ieromonahul mi-a făcut semn că nu am mai avea ce să ne spunem.

M-a binecuvântat, scoţând din buzunarul său o mică cruce de lemn lucrată de mână pe care mi-a înmânat-o, spunându-mi: „Ia-o ca pe o mică binecuvântare (evloghie) de la Sfântul Munte. Să-ţi fie mijloc spre luminare şi sfinţenie!”

În autobuzul care ne ducea în Careia era prezent şi monahul acesta, aşezat fiind în apropierea şoferului, în al doilea rând. Nu vorbea cu nimeni, însă nu părea să fie fără lucrare [lăuntrică].

Nu am mai îndrăznit să mă apropii de el, părându-mi de data aceasta foarte serios şi inaccesibil, mult mai închis şi rupt de lume decât era pe vapor.

Cu toate acestea, aşa cum îmi păruse şi înainte, continua să aibă în mod vizibil acel chip curat, nepământean, angelic…

 

Sursa: Tasos Mihalas, Ne vorbește Părintele Paisie, trad. Ovidiu Lăzărescu, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița, pp. 17-21.

 

Abonează-te la newsletterul TRIADIKON!

Vei primi periodic ultimele postări importante: cuvinte duhovnicești, chipuri sfinte, interviuri, convertiri, minuni și multe altele.

Te poți dezabona în orice moment.

Distribuie:

Lasa un comentariu...