Mai există astăzi sfințenie și viață duhovnicească?

Cuvânt al Arhimandritului Chiril, Proin-Igumen al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Essex

Răspunsul meu neîntârziat la amândouă părțile acestei întrebări este un foarte hotărât „Da”. Dumnezeu nu se schimbă. „Iisus Hristos este același, ieri, astăzi și în veci” (cf. Evrei 13:8). Și nici firea omenească nu s-a schimbat. De la Adam încoace, oamenii se învrednicesc să aibă o așa putere asupra soartei lor încât pot, în mare măsură, să-și întoarcă spatele la Dumnezeu, la viața duhovnicească, la căutarea sfințeniei. Dar, până la sfârșitul lumii, vor fi pururea oameni care, deși în minoritate, vor chema harul lui Dumnezeu peste pământ și peste ceilalți frați ai lor. Faptul că lumea dăinuiește este dovada că mai există astăzi sfințenie. Sfântul Siluan scria: „Îţi spun că atunci când nu vor mai fi rugători pe pământ lumea se va sfârşi”.

Cu alte cuvinte, viața duhovnicească și roada ei, sfințenia, nu sunt doar ale trecutului. Putem vedea sfințenie la înaintașii noștri, și putem învăța de la ei, dar viața duhovnicească nu se studiază ca un exponat de muzeu. Ea este o realitate vie, la care suntem chemați cu toții. Orice om are o dimensiune duhovnicească. Dumnezeu nu este părtinitor; El cheamă pe fiecare întru ființă cu o dragoste personală și înzestrează orice om cu potențialul de a-I împărtăși însăși viața Sa. Sfântul Petru, folosind terminologia vremii sale, spunea că suntem chemați „să ne facem părtași dumnezeieștii firi” (cf. 2 Petru 1:4). Și tocmai aceasta este sfințenia: „Fiți sfinți, căci Eu sfânt sunt, și voiesc, cu nepizmuire, ca toate ale Mele să aveți”. Aceasta este invitația lui Dumnezeu pentru noi toți, indiferent de locul nostru în societate sau de poziția noastră în Biserică – mireni sau clerici. Sfântul Siluan scrie: „În această lume fiecare îşi are ascultarea: unul este împărat, altul patriarh, altul bucătar sau fierar sau învăţător, dar Domnul pe toţi iubeşte, şi mai mare răsplată va fi aceluia care mai mult iubeşte pe Dumnezeu”. Și iarăși: „Nu tot omul poate fi împărat sau voievod; nu fiecare poate fi patriarh sau igumen sau mai-mare; dar în oricare cin poţi iubi pe Dumnezeu şi a plăcea Lui, şi numai aceasta are însemnătate”.

Viața duhovnicească este viața care ține seamă de dimensiunea spirituală a făpturilor omenești. A lucra la relația cu Dumnezeu nu e un fel de hobby al unei anumite categorii de persoane, cum zic oamenii: „Cutare este un om religios”. Nu e o „extraopțiune”. E ceea ce face viața noastră să fie cu adevărat omenească. Biologia și psihologia, când exclud inserția dumnezeiască din plămada omenească, oferă o imagine incompletă. Omul secularizat este doar un animal superior – de fapt, sub-uman. Fără un efort duhovnicesc, nu ne vom cultiva duhul. Acesta nu poate fi făcut să piară fără urmă, dar poate fi înăbușit și atrofiat, nebăgat în seamă sau tăgăduit. Doar dacă trăim o viață care este duhovnicească vom putea fi vreodată întregi în sine, persoane deplin restaurate. Viața duhovnicească cuprinde și aspectele noastre psihologice, și cele fizice. Tot ce gândesc și ce fac, pe orice plan al ființării mele, îmi afectează sufletul. Iar când sufletul mi-e atins de harul lui Dumnezeu, atunci și gândirea mea, și simțirea mea, și trupul meu primesc binecuvântare.

Mai cu seamă în țările din Apus, mulți au părăsit creștinismul. Un scriitor englez (G.K. Chesterton) spunea, cu înțelepciune, că atunci când oamenii încetează să mai creadă în adevăr, ei nu încep să nu mai creadă în nimic, ci încep să creadă în orice. Așa se face că credința în Dumnezeu poate rămâne și când Hristos este lepădat, și astăzi în orice țară se găsesc tot felul de spiritualități. Nu e lucru de mirare, pentru că „nu poate trăi omul numai cu pâine” (cf. Matei 4:4), iar foamea duhovnicească rămâne chiar și acolo unde conceptul despre Ființa Absolută este confuz. Mai mult, multe căi duhovnicești diferite au lucruri în comun. Există, de pildă, un nucleu de învățături etice comun tuturor marilor credințe. Deosebirile radicale dintre religii nu se ivesc de fiecare dată la începutul căii: divergențele devin limpezi doar atunci când oamenii merg mai departe. Unii dintre contemporanii noștri spun că cu cât te adâncești într-o religie, oricare ar fi ea, cu atât se apropie căile; în realitate, lucrurile stau cu totul pe dos. De aceea, cel ce caută trebuie să caute adevărul și să afle calea care se întemeiază pe dreapta teologie, pe o vedere adevărată a lui Dumnezeu, așa cum El Însuși ni S-a descoperit. Atunci, intuiția cea mai adâncă ne va încredința că, cu adevărat, Iisus Hristos este Calea, Adevărul și Viața. Plinătatea vieții în Dumnezeu este accesibilă doar prin Dumnezeu-Omul, adică prin Cel ce împărtășește firea noastră omenească și are, totodată, Fire Dumnezeiască, ca Unul din Treimea cea Sfântă. Biserica Ortodoxă ne oferă un Prototip adevărat: putem vedea, auzi, atinge și gusta Ființa Absolută; putem cerca mireasma înseși Ființei lui Dumnezeu. Așa putem merge până la capăt pe calea Bisericii, cu încredere. Nici o altă cale, oricât de nobile practicile, moravurile și aspirațiile sale, nu duce în siguranță până la capăt. Deși nimeni nu este cu totul lipsit de har, deplinătatea sfințeniei presupune dogma ortodoxă. Învățătura noastră este neîntrecută, este mereu actuală. A dat roadă în multe și felurite epoci, împrejurări și culturi. Ortodoxia este pentru toți; putem înțelege de ce spunea Tertullian că „tot sufletul este din născare creștin”.

De aceea, viața duhovnicească ar putea fi definită ca „viață în Hristos”. Să zăbovim o clipă asupra acestui lucru. Termenul acesta a fost folosit ca titlu al unei cărți a Sfântului Nicolae Kavásila despre Taine. Ca un răsunet al lui, marele Sfânt făcător-de-minuni Ioan din Kronștadt, un preot căsătorit care a trăit în Rusia și a adormit în 1905, și-a numit în chip asemănător „jurnalul duhovnicesc”, când i s-a cerut să-l publice. Un autor contemporan și-a intitulat una din cărțile în care-și împărtășea înțelegerile sale duhovnicești „Viața Lui (a lui Hristos, adică) este viața mea”1. Să fii „în Hristos” înseamnă să faci parte din însuși Trupul Său, să fii miruns cu Duhul Său – Hristos înseamnă Cel Uns – și să fii înfiat de Tatăl Său din Ceruri. Credința creștină nu înseamnă doar să spui „da” Crezului. Înseamnă să te „îmbraci cu Hristos” (cf. Galateni 3:27). Cum? Prin Botez, care, în mod anume, este precedat de o mărturisire de credință. Noi, cu ușurătate, luăm „de-a gata” acest mare dar, dar cei ce s-au convertit, cei adulți ne pot spune din propria experiență că Botezul e o trecere din întuneric la lumină, din moarte la viață. Uităm uneori că la Botez preotul spune: „Spălatu-te-ai, sfințitu-te-ai, îndreptățitu-te-ai, prin numele Domnului Iisus Hristos, şi cu Duhul Dumnezeului nostru”. Aceste măreţe cuvinte, împrumutate din epistola Sfântului Pavel către Corintheni, pot părea o simplă formulă rituală dacă neglijăm să înnoim în viaţa noastră dumnezeiescul dar al harului. S-a sădit în noi sămânţa vieţii duhovniceşti. Suntem „sfinţiţi întru Hristos Iisus, chemaţi a fi sfinţi” (cf. 1 Corintheni 1:2). Asta-i sarcina noastră!

Dacă suntem siguri că „am aflat credinţa cea adevărată”, nu avem a ne teme întru nimic de sumedenia de „căi spirituale” care ne înconjoară, chiar dacă par ameţitoare. „Că nu ne-a dat nouă Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al întregii-cugetări” (2 Timothei 1:7). Dacă rămânem credincioşi vieţii şi învăţăturii Bisericii, şi ne îmbogăţim necontenit cercarea şi cunoaşterea cu acestea, vom fi cu atât mai bine pregătiţi să-i ajutăm pe contemporanii noştri. Întrebarea de căpătâi rămâne mereu: Ce crezi despre Hristos? Sfântul Ioan le aducea aminte celor cărora le scria că „întru aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, de la Dumnezeu este. Şi tot duhul care nu mărturiseşte că Iisus Hristos este Domnul Dumnezeu venit în trup, de la Dumnezeu nu este” (cf. 1 Ioan 4:2-3).

Bineînţeles, mărturisirea noastră pentru Domnul trebuie să fie smerită, nu arogantă şi încrezută; să fie plină de dragoste şi de mulţumire. Sfântul Siluan spune: „Dumnezeu dragoste este, şi astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi şi cel ce propovăduieşte, şi cel ce ascultă; dar dacă tot mereu îi prihăniţi, sufletul norodului nu vă va asculta, şi nu va ieşi nici un folos”. De bună seamă, nu sunt toţi chemaţi să fie propovăduitori în toată vremea, dar oricine mărturiseşte pentru Hristos trebuie să vorbească despre Cel ce a dat putinţă tuturor oamenilor să ajungă persoane adevărate. Viaţa duhovnicească este, potrivit dogmei ortodoxe, o împreună-lucrare între voia noastră liberă şi voia lui Dumnezeu. Cei mai buni „ambasadori” ai lui Hristos sunt cei a căror viaţă duhovnicească întru El i-a pregătit să vorbească cu rugăciune, aşa încât ceilalţi să dorească ei înşişi să li se explice credinţa. „Pe Domnul Dumnezeu să Îl sfinţiţi în inimile voastre. Şi să fiţi gata pururea spre răspuns la tot cel ce vă întreabă pe voi cuvânt despre nădejdea cea din voi – însă cu blândeţe şi cu frică” (1 Petru 3:15).

Dacă urmăm calea, singura prin care putem dobândi ceea ce Sfântul Pavel numeşte îndrăzneţ „mintea lui Hristos”, nu înseamnă că ne vom pierde individualitatea. Dumnezeul nostru este Unul în Fire şi Trei în Ipostasuri. Părinţii noştri ne învaţă că Firea nu se împarte, nici Ipostasurile nu se amestecă. Aşa va fi şi când omenirea se va face una, la fel cum Dumnezeu una este. Dacă lumea trăieşte în Hristos, poruncile Sale vor fi cel dintâi ţel al fiecărui om: dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste unul pentru altul. Atunci fiecare persoană nu se va dizolva, ci se va întări şi se va împlini în legăturile dragostei.

Învăţăm multe dacă citim despre oameni sfinţi – sfinţii canonizaţi, dar şi ceilalţi, cum sunt sfinţii Stareţi din secolul al 20-lea: Iacov, Porfirie şi mulţi alţii. Îi amintesc pe cei din ultimul secol pentru că acesta este aproape „astăzi” – un secol de mari suferinţe. Mă gândesc la toţi bărbaţii sfinţi şi la toate femeile sfinte, fiindcă sfinţii nu poartă pe piept o placardă care să zică: „Uitaţi-vă la mine! Sunt un sfânt!”. Calea lui Hristos este o cale a smereniei. Unii au fost cinstiţi ca sfinţi încă de pe pământ, alţii nu. Biserica noastră, cu înţelepciune, nu acordă cuiva recunoaştere oficială până ce n-a trecut prin porţile morţii – şi chiar şi-apoi nu se grăbeşte. Aşa că e prea devreme să vorbim despre sfinţii secolului al 21-lea. Dar, şi dacă ne uităm doar la secolul al 20-lea, există o atât de mare varietate de personalităţi umane, de nivele ale educaţiei, de măsuri ale evlaviei la tinereţe, de formare religioasă etc. Sunt atât de multe şi de felurite căile de viaţă care au dus la sfinţenie! Muntele Athos a dat lumii mulţi sfinţi mari, precum Siluan, care a adormit în 1938; însă nu toţi sfinţii secolului al 20-lea au trăit în mănăstiri. Avem milioane de mucenici şi mărturisitori – bărbaţi, femei şi copii – din Uniunea Sovietică; avem un preot de parohie ca Sfântul Nicolae Planas, avem noii sfinţi parizieni Maria (Skobţova) şi Dimitrie (Klepinin). Îl avem pe Sfântul Nectarie, ale cărui uimitoare minuni ne arată că Dumnezeu nostru este un Dumnezeu viu, Care lucrează şi astăzi. Îi avem pe mulţi care şi-au purtat chinurile cu credinţă şi, chiar dacă nu sunt cunoscuţi, ei seceră acum răsplata și se roagă pentru lume. Acești oameni sfinți au mers toți la aceleași slujbe și au rostit același Crez. Și, totuși, se deosebesc unul de altul, ca nenumăratele soiuri de flori dintr-o grădină. Ei ne aduc dovada că Dumnezeu este cu noi și ne stă tuturor la îndemână, aici și acum.

Cei ce au o formație științifică știu că dovezile se obțin în general prin experimentare. Cea mai bună cale pentru noi toți de a răspunde la întrebarea pe care ne-a ridicat-o astăzi Preafericitul este să cercăm noi înșine că „de viețuiți după trup, veți muri; dar de veți omorî cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8:13). „Trupul” și „faptele trupului” înseamnă aici energiile păcatului, precum ura, mândria, pofta și toate celelalte patimi, care ne dezintegrează lăuntric și închid ușa Duhului lui Dumnezeu. Viața duhovnicească implică pentru toți o formă de „omorâre”. Așa sunt, de pildă, Posturile pe care le ținem împreună la anumite răstimpuri din anul bisericesc, anume ca să ne ajute la rugăciune și la curățirea inimii de patimile cele păcătoase. Și Sfântul Pavel spune mai departe că „câți de Duhul lui Dumnezeu sunt purtați, aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că nu ați luat iarăși duhul robiei, spre temere, ci ați luat Duhul înfierii, întru care strigăm «Avva, Părinte!». Însuși Duhul acesta mărturisește dimpreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14-16). Iar când „Duhul Slavei și al lui Dumnezeu peste noi odihnește” (cf. 1 Petru 4:14), vădit va fi că mai există astăzi sfințenie și viață duhovnicească!

1. Titlul în limba engleză al cărţii Cuviosului Sofronie Athonitul „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”.

Traducere de Radu Hagiu

Donează pentru
Asociația Triadikon

Suntem o organizaţie non-guvernamentală, non-profit, cu beneficiu public, al cărei scop este sprijinirea materială și duhovnicească a persoanelor aflate în nevoi, publicarea de cărți, articole, materiale video, organizarea de conferințe și expoziții, pelerinaje, implicarea în activități de educație a tinerilor.

Vom folosi gestul tău filantropic pentru a continua acest proiect, a-l dezvolta și a bucura cât mai multe suflete de vestea cea bună adusă în lume de Domnul nostru Iisus Hristos!

Numele donatorilor vor fi pomenite în Sfântul Munte Athos la Sfânta Liturghie.

Transfer bancar:

Beneficiar: Asociația Triadikon

Cod fiscal: RO38581032

Cont LEI: RO69 BTRL RONCRT 0400844901

Cont EURO: RO19 BTRL EURCRT 0400844901

Cont DOLARI: RO23 BTRL USDCRT 0400844901

Cod SWIFT: BTRLRO22

Banca: Banca Transilvania S.A.

Paypal/Card bancar fără cont Paypal:

Doamne, ajută!

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *