Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: De ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaşte sosirea morţii şi să ne putem pregăti din vreme?
La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: „Dumnezeu n-a voit să cunoaştem ceasul din urmă al vieţii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca cel din urmă şi deci oricând să fim pregătiţi!”
De altfel tot aşa ne sfătuieşte şi însuşi Mântuitorul Hristos în pilda celor zece fecioare, zicând: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25,13).
Totuşi, să ne închipuim că am şti dinainte ziua şi ceasul când vom muri. Ar fi oare ştiinţa aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea ştiinţă nu ne-ar fi de folos și cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.
De frică, unii şi-ar pierde minţile. Alţii, dintr-o pornire de deznădejde, ştiind că numai atât de puţin mai au de trăit, şi-ar cheltui viaţa în cele mai urâte plăceri.
Nu se poate şti câţi dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet şi la judecata din urmă.
De aceea, mai bine este aşa cum a rânduit Dumnezeu, să nu cunoaştem ceasul sfârşitului nostru, dar să fim gata oricând a da seamă de faptele noastre şi să nu ne fie ruşine de felul cum ne-am trăit viaţa.
Fraţi creştini, de moarte nimeni nu poate scăpa. Toţi suntem datori să plătim acest tribut obştesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare din noi.
Dacă ceasul morţii ne este necunoscut şi suntem îndemnaţi să priveghem şi să ne pregătim ca pentru cel mai mare şi ultimul examen din viaţa noastră pământească, această aşteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare şi de aşteptare plină de groază, ci, dimpotrivă, o aşteptare senină, însoţită de muncă statornică, plină de hărnicie şi de voie bună.
Să avem însă, în acelaşi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra – pe cât se poate – sufletul cinstit, inima curată şi trupul neîntinat şi nepângărit de patimi, ştiind că trupul, împreună cu sufletul nostru, este locaşul Duhului Sfânt din noi.
Să ne îngrijim trupul, dându-i cele de trebuinţă, însă în aşa măsură încât să nu-i deşteptăm şi să nu-i aprindem poftele cele rele.
Drept aceea:
Să ne sfinţim viaţa prin Sfintele Taine, lăsate de Dumnezeu oamenilor.
Să trăim în bună înţelegere unii cu alţii.
Să nu ne bârfim între noi şi să nu ne înşelăm unii pe alţii.
Să nu ne urâm unii pe alţii, ci dimpotrivă, să ne sârguim a trăi ca fraţii între noi, ştiind că suntem cu toţii fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc, pe Care ÎI numim „Tatăl nostru”.
Să ne străduim a ne trăi vremelnica noastră viaţă aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.
Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 13-15) de-a lungul întregii vieţi, în veci. Amin.
Duminica a XX-a după Rusalii, 19 X 1985
Sursa: Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundaţia Tradiţia Românească/Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, Bucureşti, 2001, pp. 18-20.
Un răspuns
Slava Tie Doamne,Slava Tie