Duminica de acum se cheamă „a lăsatului sec de brânză”; ea este închinată pomenirii căderii protopărinţilor noştri – şi ce tânguiri triste pune Sfânta Biserică în gurile strămoşilor izgoniţi din rai, care şedea drept în faţa lui şi se jeluiau!
Atât de viu era atunci simţământul pierderii: raiul era la vedere şi din el poate că venea mireasma florilor şi a pomilor, care aminteau de viaţa cea fericită pe care încă o gustau cu atât de puţină vreme în urmă, când erau încă nevinovaţi. Era cu neputinţă ca protopărinţii noştri să nu se tânguie!
Aceasta era însă nu numai tânguirea lui Adam şi a Evei: se tânguia firea căzută a oamenilor, plângeau toate puterile sufleteşti şi toate părţile trupului. Protopărinţii doar transmiteau prin cuvinte această tânguire zidirii care se tânguia împreună cu ei şi tuturor urmaşilor lor.
Din clipa aceea, tânguirea, plânsul şi întristarea s-au înrudit cu firea omenească şi au început să alcătuiască fondul simţămintelor şi dispoziţiilor noastre sufleteşti. Şi cine dintre urmaşii celor întâi-zidiţi, dintre moştenitorii firii omeneşti căzute, nu va da mărturie din proprie experienţă despre adevărul acestor spuse?
Într-adevăr, ne place să ne veselim – dar ce să însemne faptul că după veselia cea mai deplină sufletul se cufundă în întristare, uitând de toate mângâierile care ceva mai înainte o făceau să uite de sine?
Oare nu înseamnă că din adâncurile fiinţei noastre i se dă sufletului de ştire cât sunt de nimicnice toate veseliile acestea faţă de veselia pe care am pierdut-o odată cu pierderea raiului?
Suntem gata sâ ne bucurăm cu cei ce se bucură – dar oricât ar fi de felurite şi de însemnate obiectele bucuriilor omeneşti, ele nu lasă în noi o urmă adâncă, ci sunt uitate repede.
Dacă vedem însă o mamă care plânge deasupra fiului său mort, care era singurul ei reazim, ori o soţie cu inima frântă deasupra mormântului soţului iubit, o adâncă amărăciune străpunge sufletul, cuvintele şi imaginea celor care se tânguiesc rămân neşterse în amintirea noastră.
Asta nu înseamnă oare că necazul ne este mai apropiat decât bucuria? Auziţi cântare, muzică: fireşte, şi melodiile vesele se răsfrâng în suflet în chip plăcut, însă ele doar alunecă la suprafaţa lui, fără să lase o urmă care să poată fi băgată de seamă, în timp ce melodiile triste fac sufletul să se adâncească în sine însuşi şi îi rămân multă vreme în amintire.
Întrebaţi un călător ce i-a lăsat o impresie mai adâncă, şi vă va răspunde că din multele lucruri pe care le-a văzut îşi aduce aminte mai ales de acele lucruri şi locuri care l-au cufundat într-o meditaţie tristă.
S-ar părea că exemplele acestea sunt de ajuns pentru a lămuri ideea potrivit căreia simţământul de temelie al inimii noastre este tristeţea. Asta înseamnă că firea noastră plânge după raiul pierdut, şi că oricât am încerca să înăbuşim plânsul acesta el se aude în adâncul inimii în pofida tuturor veseliilor care ne ameţesc şi îi spune desluşit omului: „încetează să te mai veseleşti uitând de tine însuţi; tu, cel căzut, ai pierdut foarte mult; mai bine caută şi vezi dacă nu cumva este undeva vreun mijloc de a recăpăta ceea ce ai pierdut”.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Vol. 2, pp. 39-40, Ed. Sophia/Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007.